Încetarea calităţii de deputat sau de senator

Potrivit art.70 alin.2 din Constituţia României: „Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces”.

De remarcat că printre cazurile de încetare a calităţii de deputat sau senator nu figurează şi ipoteza stabilirii cu certitudine a vinovăţiei parlamentarului respectiv condamnat pentru o infracţiune comisă în afara exercitării mandatului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată într-un proces public.

Reamintim că, în legislaţia României, prezumţia de nevinovăţie – înscrisă în Constituţie în art.23 pct.11 printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi în art.66 din Codul de procedură penală – constă în aceea că învinuitul sau inculpatul trebuie să fie considerat nevinovat până când, urmare a dovedirii concrete a împrejurărilor de fapt şi aplicarea judicioasă a normei de drept, se stabileşte cu certitudine vinovăţia lui printr-o hotărâre definitivă de condamnare.

În virtutea acestei garanţii juridico-socială acordată de lege celui suspectat de săvârşirea unei infracţiuni – indiferent de faza în care se află (urmărire penală sau faza judecătorească) – cel împotriva căruia a fost declanşat procesul penal este prezumat nevinovat, până la dovedirea contrariului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată într-un proces public, după regulile de procedură stabilite de legea în vigoare, cu asigurarea dreptului la apărare.

În atare situaţie, potrivit Legii nr.83/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: „Controlul executării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor prevăzute în Codul penal, care pot fi dispuse în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se asigură de judecătorul delegat la compartimentul de executări penale de la instanţa de executare, direct sau prin intermediul consilierilor serviciului de probaţiune în circumscripţia căruia se află domiciliul, reşedinţa sau locuinţa persoanei condamnate” (art.8); „În situaţia nerespectării măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor prevăzute în Codul penal, dispuse în cazul suspendării executării pedepse sub supraveghere, judecătorul delegat la compartimentul de executări penale, din oficiu sau la propunerea consilierilor serviciului de probaţiune, sesizează instanţa de executare în vederea revocării suspendării” (art.9).

Aşa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să conchid că parlamentarii români îşi păstrează „calitatea de deputat sau de senator” chiar şi după răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie şi pronunţarea privării de libertate, indiferent dacă pedeapsa aplicată este executare sau cu suspendare.

Nu m-aş mira ca, până la revizuirea Constituţiei, următorul deputat sau senator, condamnat definitiv şi irevocabil la pedeapsa închisorii cu executare, să-şi exercite nestingherit atribuţiile aferente calităţii de parlamentar chiar de la sediul instituţiei care îl găzduieşte temporar…

Începerea calităţii de deputat sau de senator

Potrivit art.70 alin.1 teza I din Constituţia României: „Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului” (s.n.).

Aşadar, per a contrario, NU dobândesc calitatea de deputat sau de senator şi NU „intră în exerciţiul mandatului” aleşii care nu au îndeplinit cumulativ aceste două condiţii.

Potrivit art.70 alin.1 teza a II-a, „Jurământul se stabileşte prin lege organică”. Iar legea organică este statutul deputaţilor şi senatorilor, care dispune în art.3 că fiecare deputat şi senator depune în faţa plenului Camerei din care face parte, întrunită în şedinţă comună, jurământul de credinţă faţă de ţară şi popor, în finalul căruia este prevăzută formula „Aşa să mă ajute Dumnezeu”. În alin.2 al textului citat se precizează însă că „Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă care se înlocuieşte cu formula „Jur pe onoare şi conştiinţă”, deci nu pe Biblie, Coran etc. Dar – atenţie! – în alin.4 al textului se precizează că: „Refuzul de a depune jurământul de credinţă – sub diferite pretexte, n.n. – atrage de drept invalidarea mandatului, de care plenul Camerei ia act” (s.n.).

În ceea ce mă priveşte nu am băgat de seamă că legea fundamentală, Constituţia României, ori legea organică, Statutul deputaţilor şi al senatorilor, ar admite „amânarea” validării în afara datei întrunirii legale a Camerei.

Libertatea cu care se manifestă unii parlamentari este privită ca o gravă şi inadmisibilă abatere de la disciplina de partid în spiritul căreia ar trebui să se manifeste, reprimându-şi convingerile. În paranteză fie spus, câte înţelegeri neştiute vor mai exista prin sertarele arcului guvernamental şi ce rol mai au deliberările parlamentare dacă deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să le respecte ad litteram?

Această concepţie – greşită, credem noi – naşte întrebări inevitabile. Sunt oare parlamentarii simpli salahori pasibili de sancţiuni în cazul în care nu răspund cu maximum de solicitudine şi obedienţă comenzilor ce li se dau? Le este sau nu îngăduit să se abată de la deciziile luate la vârful coaliţiei? Sunt ei, parlamentarii, simplii executanţi ai unor soluţii venite din afară, piese ale unei absurde maşini de vot, pioni pe tabla de şah a unei voinţe unice şi inflexibile?

Agitaţia provocată de atitudinea „recalcitrantă” a parlamentarilor „neconformişti”, care de fiecare dată a declanşat aprige dispute politice, ne obligă să dăm răspunsuri tuturor acestor întrebări. Pentru că, în definitiv, miza o constituie statutul parlamentarului, mai exact mandatul reprezentativ în virtutea căruia acţionează el.

Lămuritoare sunt, în acest sens, prevederile art.69 din Constituţie: „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (alin.1); „Orice mandat imperativ este nul” (alin.2).

Comentând acest text, autorii unui valoros tratat de drept constituţional, prof.univ.dr. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, fac o sumă de observaţii pertinente, răspunzând parcă situaţiei conflictuale generale de „indisciplina” unor parlamentari. „Deputaţii şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ, prin aceasta înţelegându-se mandatul de a acţiona într-o anumită problemă concretă numai într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură. Dacă este adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că trebuie să le respecte voinţa, ei beneficiază, incontestabil, din momentul în care sunt aleşi, de un anumit grad de autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor partide. (…) Disciplina de partid dă expresie adeziunii politice la un anumit program de guvernare, al unei formaţiuni politice. Calitatea de deputat sau de senator conferă însă celui ales o deplină libertate de expresie, pe care acesta o exercită, desigur, în cadrul orientării sale politice.

Apartenenţa unui parlamentar, chiar la formaţiunea majoritară, nu-l poate obliga să accepte orice măsura a Guvernului, ori să adere automat la un punct de vedere. Un asemenea sistem era posibil numai în regimul trecut, când orice îndepărtare de la principiile partidului de guvernământ (unic) deveneau o faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză. În regimul democratic, un parlamentar are dreptul să îşi exprime deschis părerile, să accepte sau nu anumite iniţiative ale Guvernului, chiar dacă face parte din formaţiunea majoritară, să propună amendamente, completări etc. Este cert că o înţelegere greşită a raportului dintre calitatea de parlamentar şi aceea de membru al unui partid nu poate avea decât un efect contraproductiv”.

Bine ar fi dacă adepţii disciplinei de partid ar mai pune din când în când mâna pe carte…

Proiectul de lege pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse

În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.

Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti. Este limpede că este vorba de pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Potrivit Proiectului de lege PL x nr.162/2013 pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, aflat în clipa de faţă în dezbaterea Camerei Deputaţilor, „Se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare de până la 6 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă, aplicate de instanţa de judecată” (art.2 alin.1).

Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care, aflându-se în faza de apel ori recurs, nu a fost încă condamnat definitiv?!

Proiectul de lege cuprinde şi alte erori grave. Astfel, actul normativ în discuție „graţiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, luată faţă de minori de către instanţele de judecată” (art.2 alin.3). Din păcate, această prevedere nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).

Numai că art.120 alin.4 din Codul penal prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.

Iertare, nu uitare

În mass‑media au răzbătut tot felul de voci care susţin că Legea graţierii nr.543/2002 este o lege anticonstituţională şi discriminatorie.

Se afirmă că neconstituţionalitatea ar rezida din faptul că, potrivit art. 8 din cuprinsul ei, conform căruia „dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte săvârşite până la data publicării ei în Monitorul Oficial”, încalcă principiul fundamental al egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.

În acelaşi timp se susţine că este profund discriminatorie, deoarece limitează aplicarea acesteia numai anumitor persoane, care însă fac parte dintr‑o categorie mult mai largă ce se încadrează practic, din punct de vedere juridic, în aceleaşi criterii. Astfel – acuză ei – nu beneficiază de prevederile acestei legi următoarele categorii de persoane deţinute:

‑ arestaţii preventiv pentru fapte de aceeaşi natură şi gravitate cu cele graţiate, aflaţi în perioada de după terminarea anchetei penale şi până la judecarea în primă instanţă;

‑ persoanele condamnate pentru fapte susceptibile de a fi supuse graţierii, dar ale căror hotărâri judecătoreşti nu sunt încă definitive, ca urmare a declarării apelului sau recursului;

Cam aceasta ar fi, în mare, argumentaţia potrivit căreia legea graţierii ar fi anticonstituţională şi discriminatorie. O acuzaţie extrem de gravă, dar în acelaşi timp lipsită de orice suport juridic. Căci, după cum se vede, autorii ei confundă amnistia (uitarea) cu graţierea (iertarea). În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.

Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti.

Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care nu a fost pedepsit definitiv?! Este clar că asemenea acuze sunt pur şi simplu ridicole.

În schimb, Legea graţierii (intrată în vigoare la data de 4 octombrie 2002) cuprinde câteva erori grave. Astfel, actul normativ în discuţie graţiază în întregime pedepsele cu închisoarea până la 5 ani, pedepsele cu amendă penală şi sancţiunile cu închisoarea pentru contravenţii, precum şi măsura cu caracter educativ a internării într‑un centru de reeducare aplicată minorilor care răspund penal.

Din păcate, aşa-zisa modificare a art.8 din această lege prin OUG nr.18/2003 (aprobată prin Legea nr. 258/2003) nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).

Pe cale de consecinţă, în acord cu principiul „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”, legiuitorul păstrează în cuprinsul textului sintagma „măsurile aplicate”. Inadvertenţă inadmisibilă, care dovedeşte că atât promotorii legii, cât şi cei ai modificării legislative nu au cunoştinţă sau au ignorat pur şi simplu cele mai elementare principii de drept. Iată cum arată textul art.8 aşa-zis modificat: „Dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte săvârşite până la data publicării în Monitorul Oficial” (subl.ns.).

Numai că în Codul penal se prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.

Principiul dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil

Sursa acestui principiu derivă din dispoziţiile art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.30/1994, intrată în vigoare la 20 iunie 1994.

Astfel, potrivit art.6 paragraf 1 din Convenţie, „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Acest principiu a fost preluat în noua Constituţie revizuită a României, în art.21 alin.3 privind „accesul liber la justiţie”, care prevede expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Conţinutul acestui principiu exprimă în materie procesual penală dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială competentă potrivit legii, care, pe baza probelor obţinute şi administrate în condiţiile legii, evaluate și interpretate corect, va trebuie să pronunțe o soluție temeinică și legală, care să reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe.

De reţinut că principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil este incident şi funcţionează în toate cele trei faze ale procesului penal. 

Nu uitaţi judecătorul de instrucţie

Prin 1996, am aflat că domnul Prim-ministru – convins fiind că judecătorii şi procurorii nu au, potrivit Constituţiei şi Legii de organizare judiciară, un statut complet diferit – a sugerat ministrului justiţiei să pună capăt, o dată pentru totdeauna, statutului ambiguu al Ministerului Public. Această intenţie nu poate fi decât bine venită, mai ales că în Constituţia din 2003, art. 131 şi 132, referitoare la rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, lasă loc de prea multe interpretări. Dar iată că – din păcate, iar apare un „dar” – cu prilejul „modernizării” Legii nr.92/1992 „pentru organizarea judecătorească” prin Legea nr.304/2004 „privind organizarea judiciară”, fostul ministru al justiţiei a propus ca România să aibă 16 procurori generali, câte unul pentru fiecare Curte de Apel. Nu este cazul, credeţi-mă, să bănuiţi că domnul Valeriu Stoica s-ar fi lăsat sedus şi el de moda clonării, care, cum bine ştiţi, face furori în opinia publică mondială şi nu numai, ajungându-se până acolo încât s-a enunţat posibilitatea clonării a însuşi mumifiatului Vladimir Ilici Lenin. Adică a însuşi părintelui Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dar, cum spuneam cu ceva vreme în urmă^*, lucrurile nu stau chiar aşa. Motiv pentru care, tocmai pentru a lumina unele dintre neclarităţile de până acum, permiteţi-mi să vă îndemn să ne aruncăm o privire în „bătrânul” nostru Cod de procedură penală din anul 1937 şi în Legea de organizare judecătorească din acea vreme.

În speţă, iată care era compunerea fiecărui parchet: la tribunale cu o secţiune - dintr-un procuror şef şi un substitut; la tribunalele cu mai multe secţiuni, dintr-un prim-procuror şi un număr egal de procurori; la curţile de apel - atenţie, dintr-un procuror general care se desemnează prin delegaţie dintre consilierii Curţii; la Curtea de Casaţie – vă rog să citiţi „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” – dintr-un procuror general şi 6 procurori de secţiuni.

Sigur că desemnarea celor 16 procurori generali ar avea şanse de reuşită, cu o condiţie însă pe care regret că trebuie să o spun. Se pare că domnul Valeriu Stoica a uitat. Cine este, concret, titularul dreptului de priveghere şi control? Fiecare din cei 16 procurori generali, toţi laolaltă ori un terţ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în vechea legiuire, citez: „Ministerul Public este organizat în mod ierarhic; şeful suprem este ministrul justiţiei” - art. 66 din Codul de procedură penală şi art. 44 din Legea de organizare judecătorească, ambele din 1937.

Şi a nu se uita că instituţia Ministerului Public, de origine franceză, este adevărat, a fost introdusă în Muntenia prin Regulamentul Organic din 1832, iar în Moldova, după Unire, în baza Legii din 26 martie 1862. Într-un cuvânt, dacă şefia poate să fie împărţită la 16 persoane, nu acelaşi lucru se poate face şi cu responsabilitatea. Altminteri, toată strădania ministrului justiţiei, care ar refuza să fie şeful suprem al Ministerului Public, s-ar rezuma la o simplă clonare.

Aş mai sugera însă şi o altă posibilitate, ce se regăseşte în alte legislaţii, şi anume aceea că procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea fi unul dintre adjuncţii ministrului justiției.

În final, şi cu asta închei, aş reaminti actualului ministru al Justiţiei de promisiunea fostului ministru al Justiţiei de a reintroduce instituţia „judecătorului de instrucţie”. Iar calitatea de „magistrat” a judecătorului de instrucţie este indiscutabilă. Căci, potrivit principiului constituţional al independenţei judecătorilor, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot astfel, potrivit legii fundamentale, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Pe cale de consecinţă, calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în ipostaza de agent guvernamental „sub autoritatea ministrului justiţiei”.

Abia atunci, după reintroducerea instituției „judecătorului de instrucţie” – departe de mine gândul de a minimaliza cumva meritul „cruciadei anticorupţie” – de-abia atunci, spuneam, se va vorbi de o adevărată, devastatoare, acţiune românească „Mâini curate”.

 

^* Monitorul Oficial nr. 75 din 15 mai 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară

Profesia de judecător

Un interesant portret al Justiţiei şi indirect al reprezentantului ei îl face filosoful grec Chrysip: „Este numită fecioară, simbol al curăţeniei, care nu cedează în nici un chip celor răi, nu ascultă de cuvinte dulci, nici de rugăminţi, nici de linguşiri sau de altceva asemănător”. Iar Aulus Gellius adaugă: „Judecătorul care este reprezentantul Justiţiei trebuie să fie grav, devotat, sever, nepătat, insensibil la linguşiri, neşovăitor şi neînduplecat cu cei necinstiţi şi vinovaţi, drept, energic şi autoritar, impunând respectul dreptăţii şi al adevărului”.

Toate profesiile cer din partea oamenilor un anumit grad de conştiinţă în desfăşurarea activităţii la care au aderat liber consimţit. Profesia în care însă conştiinţa, în sensul ei definitoriu (ca sentiment al responsabilităţii morale faţă de propria conduită), are un rol hotărâtor, este profesia de judecător.

Conştiinţa profesională a judecătorului trebuie privită în două sensuri: pe de o parte, acela al îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu, iar, pe de altă parte, acela de a hotărî potrivit convingerilor intime în concordanţă cu conştiinţa lui juridică. Acest al doilea sens a primit forma unui înalt principiu înscris în Constituţia ţării noastre, principiul independenţei judecătorilor.

Fragmente din învăţăturile filosofului Epictet fac unele referiri la intima convingere a judecătorului: „După cum cumpăna dreaptă nu are nevoie de nici o cumpănă spre a fi îndreptată, nici de una strâmbă de a fi judecată, aşa şi judecătorul drept nu are nevoie nici de unul drept, ca să-l îndrepte, nici de altul nedrept care să-l aprecieze”. Şi mai departe: „De vrei să judeci drept, nu căuta nici la împricinaţi, nici la avocaţi, ci numai la fondul procesului”.

Marele nostru jurist Ioan Tanoviceanu, referindu-se la o selecţie riguroasă a magistraţilor, pune un deosebit accent pe pregătirea profesională şi însuşirile personale ale acestora: „De o mie de ori preferabil legiuiri rele aplicate de magistraţi buni decât legi perfecte aplicate de magistraţi nemernici”.

Este evident că o bună pregătire juridică presupune şi o temeinică cultură generală. În această privinţă, juriştii au la îndemână mari şi variate posibilităţi. Având în vedere această preocupare, cred că de un oarecare folos pentru jurişti ar fi cunoaşterea ideilor pe care popoarele, scriitorii, istoricii, filosofii şi sociologii le au în legătură cu latura umană a activităţii celor care au înalta menire de a înfăptui Justiţia: magistraţii. Folosind acest termen, mă refer atât la judecători, cât şi la procurori numai din consideraţii de ordin tehnic legislativ, deoarece legea privind Consiliul Superior al Magistraturii îi înglobează într-o denumire comună. Deşi, cum am mai arătat, cele două categorii de „magistraţi” au, potrivit Constituţiei şi legii de organizare judiciară, un statut complet diferit (a se vedea pentru detalii Garantul independenţei justiţiei).

Vie rămâne şi astăzi concepţia Francis Bacon: „Pentru ca cineva să fie un bun judecător, trebuie să fie un bun cunoscător al profesiunii sale, răbdător şi atent ca să asculte pledoariile, prudent în administrarea justiţiei, elocvent pentru a convinge pe împricinaţi şi auditoriu, drept în hotărârile sale şi, în sfârşit, trebuie să fie un om de curaj, temător de Dumnezeu şi detestând lăcomia. Un ignorant nu poate fi, un laş nu îndrăzneşte să fie un bun judecător”.

Judecătorul se află permanent sub scutul legii şi, tocmai pentru acest motiv, trebui s-o respecte cu sfinţenie, interpretând-o şi aplicând-o corect. „Noi ştim că legea este bună, numai să fie folosită în chip legiuit”, ne spune filosoful englez Francis Bacon. Şi mai departe: „Cea mai bună lege este aceea care lasă cel mai puţin la latitudinea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care lasă cel mai puţin în seama voinţei sale”. Din „Învăţăturile” lui Neagoe Basarab, reţinem că „judecătorul nu trebuie să împartă strugurii în făţărnicie, adică unora să-i dea pe cei dulci, iar altora pe cei amari”.

Cât despre cinstea magistraţilor, aşa cum spuneam, nu trebuie să insistăm prea mult deoarece aceasta, pentru ei, nu este o calitate deosebită, ci o condiţie fără de care practicarea dreptului este imposibilă. Iată de ce consider că un judecător împotriva căruia a fost declanşată urmărirea penală trebuie să fie suspendat. Acesta nu mai poate împărţi dreptatea, în momentul în care este subiect de cercetare penală. Judecătorul trebuie să fie imaculat. Oricum ai privi lucrurile, un magistrat trebuie să fie deasupra oricărei critici. Din momentul punerii sub urmărire penală, probitatea sa este pusă la îndoială. Chiar dacă judecătorul este nevinovat, aş zice că aceasta este o măsură de prudenţă de ordin administrativ ca, o anume perioadă, până la soluţionarea plângerii respective, să se retragă din actul de împărţire a justiţiei. Eu nu îmi imaginez că se porneşte o urmărire penală fără probe, deşi probabil că acest lucru se mai întâmplă. Uneori se copiază, din păcate, nişte practici din trecut – întâi se face percheziţie, apoi se găsesc probe. Să sperăm că în viitor astfel de abuzuri nu se vor mai repeta.

În fine, în ceea ce priveşte celeritatea judecării pricinilor, numai atât vreau să adaug, stimaţi cititori, profesia de judecător nu este totuna cu meseria de pompier. Dosarele nu stau pe foc, verdictele judiciare nu dau în clocot, motiv pentru care trebuie lăsat judecătorul să cugete, căci asta este menirea unui judecător cu judecată: să cugete.

Prezumţia cunoaşterii legii

Elaborarea legii este un proces lung şi complex, intrarea sa în vigoare fiind subordonată promulgării şi publicării ei.

Promulgarea este actul prin care şeful Statului atestă existenţa legii şi dă ordin autorităţilor publice să respecte şi să impună respectarea acesteia.

Numai actul adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedinte constituie lege.

Publicarea legii este tipărirea legii în Monitorul Oficial. Publicarea este indispensabilă pentru existenţa legii. Textul publicat are forţă obligatorie.

Deşi momentul publicării este şi momentul iniţial al aplicării legii în timp, lucrurile nu sunt totdeauna simple.

Principiul ce determină momentul intrării în vigoare a unei norme juridice rezultă din regula potrivit căreia „nimeni nu poate fi ţinut să respecte o normă care nu ar putea să o cunoască”. În consecinţă, în principiu, norma va intra în vigoare, devenind obligatorie, de la data publicării.

De la data intrării în vigoare a legii, nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea ei (nemo censetur ingnorare legem).

Principiul nemo censetur ingnorare legem este, desigur, o ficţiune juridică necesară funcţionării sistemului, prin asigurarea – cel puţin teoretic – a unei egalităţi în faţa legii.

Aşa încât se consideră că prezumţia de cunoaştere a legii nu înseamnă neapărat că toată lumea cunoaşte toate legile, ceea ce este imposibil, ci acela care ignoră legea, indiferent de buna sau de reaua lui credinţă, nu poate împiedica aplicarea legii asupra sa. Însă, în unele situaţii, ţinând seama de specificitatea domeniul reglementat, de importanţa reglementării sau de împrejurarea că domeniul respectiv este reglementat pentru prima dată sau într-un mod cu totul diferit, legiuitorul poate să ia în considerare o anumită durată necesară ajungerii normei publicate la cunoştinţa efectivă a subiecţilor vizaţi.

În sistemul juridic românesc, după revizuirea Constituţiei (29 octombrie 2003), dispoziţiile art.78 introduc regula potrivit căreia „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.

Termenul de 3 zile de la publicare până la intrarea în vigoare prevăzut în art.78 din Constituţia revizuită se calculează pe zile libere.

Bolnavul se roagă la Dumnezeu

În momentul de faţă, sistemul sanitar românesc trece printr-o criză de proporţii. Din păcate, dacă lucrurile continuă în acelaşi mod, în cel mai scurt timp, se va putea vorbi de un atentat la sănătatea publică. Medicii sunt daţi afară din spitale, bolnavii sunt trimişi acasă după orele 18, farmaciştii nu onorează reţetele compensate nici dacă-i pici cu ceară, căci nu au primit banii necesari de luni de zile.

Şi toate acestea pentru că nu sunt bani. Domnul ministru al Finanţelor ridică din umeri şi-i spune domnului ministru al Sănătăţii că nu sunt bani. Dar medicul ce-i poate spune bolnavului? Să-i explice programul de reformă? Să-i întoarcă spatele să nu fie inoportun?

Subfinanţarea reprezintă astăzi singura temă majoră a Sănătăţii, doar că orice majorare a fondurilor alocate acesteia va urma aceeaşi logică a deturnării fondurilor de la pacient către stat şi către risipitorii din Sănătate.

Ministrul Sănătăţii nu poate scăpa însă la fel de uşor repetând la nesfârşit „nu sunt bani”. Şi dacă aceasta se intenţionează, atunci măcar să se desfiinţeze postul de ministru al sănătăţii. Să trateze pacienţii, cum nu sunt bani, o poate face foarte bine şi un director de direcţie sanitară, nu neapărat un ministru.

Nici un pacient aflat pe patul de operaţie nu se va bucura că nu i se vor administra sedative, că se reduc cheltuielile şi se restructurează sistemul sanitar. Bolnavul se roagă la Dumnezeu şi-l imploră pe medic să-l facă bine. Lui nu-i poate spune că nu sunt bani nici ministrul finanţelor, cu atât mai puţin un medic.

În aceaşi timp, sunt unii care îşi exprimă solidaritatea faţă de cadrele medicale. În principiu, având în vedere marea majoritate a acestora, care îşi exercită profesiunea cu conştiinţă şi demnitate, sunt întrutotul de acord cu protestul acestora privind salarizarea. Nu pot fi însă de acord cu legalizarea ciubucurilor[1] medicilor, de parcă medicii ar fi totuna cu gunoierul care îţi cere banii ca să-şi facă treaba, şi nici cu atitudinea sfidătoare a unora dintre ei relevată de presă.

Mă întreb şi vă întreb: constituie ori ba o încălcare grosolană a Jurământului lui Hipocrate? Şpaga a devenit mentalitate? 

Iată formularea modernă a Jurământului lui Hipocrate, adoptat de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva, din 1975:

“Odată admis printre membrii profesiunii de medic: Mă angajez solemn să îmi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”

 

---

[1] A se citi şi Dezincriminarea „ciubucului”.

Bătaia de joc de la administraţiile financiare

Comentariul meu de astăzi are drept subiect calvarul la care sunt supuşi sutele de mii de bucureşteni care au de plătit o banală taxă sau un impozit, iar aceasta pentru că în hăţişul administraţiei financiare, bietul contribuabil nu are nici o şansă să se descurce în nişte condiţii cât de cât omeneşti, ca să nu zic civilizate. Spaţiile administraţiilor financiare sunt insuficiente şi inadecvate, astfel că deja ne-am obişnuit cu cozile kilometrice din faţa lor, dotarea tehnică este la pământ, iar funcţionarii publici, între două îndreptăţite revendicări salariale, sunt mai mult nişte pachete de nervi, gata să explodeze în orice moment, decât nişte angajaţi care să-i îndrume cu amabilitate pe cetăţeni, aşa cum ar fi normal.

Despre proasta lor organizare nici nu mai are rost să mai pomenesc.

Şi, de parcă toate acestea n-ar fi fost destul, ministerul de resort mai pune o bombonică pe coliva credibilităţii activităţii administraţiilor financiare, instituţionalizând, practic, amenda.

Dar să vedem concret despre ce este vorba.

Dacă o persoană cumpără un apartament şi, imediat după efectuarea formalităţilor pentru obligatoria intabulare, primeşte un termen de cel puţin o lună de zile. După acest termen, când se duce cu formularul, obţinut la administraţia financiară pentru deschiderea rolului, află că trebuie musai să plătească o amendă substanţială. De ce? Pentru că nu a prezentat intabularea în termen de 30 de zile de la încheierea contactului de vânzare-cumpărare. Degeaba explică omul că totul este o aberaţie, că doar, spune omul, la notar am fost ţinut cinci săptămâni. Funcţionarii ridică plictisiţi din umeri: „Plătiţi amenda, că aşa spune legea”. Care lege? Aşa se face că plata nou-inventatei amenzi se adaugă deja tradiţionalei şpăgi. Firmele intermediare, trebuie să ştiţi, domnilor contribuabili, ori de câte ori eliberează un certificat de cadastru, o fac numai în trei ore şi încasează o grămadă de bani fără nici o chitanţă. O ştie toată lumea. Dacă nu plăteşte, nervii sunt măcinaţi mărunt, luni de zile, pe la puzderia de ghişee prăfuite, iar această anomalie nu se datorează în nici un caz lipsei statutului funcţionarului public, şi nu se datorează în nici un caz bugetului de austeritate, ci – cum altfel se putea? – inspiratelor ordine, indicaţii date, chipurile, în executarea legii.

„Nu sunt de acord cu arta compromisului în politică”

fragment din interviul acordat Expres magazin 18‑25 februarie 1997

(a consemnat Ileana Lucaciu)

„Mulţi parlamentari cred că a fi senator sau deputat este o profesie care se moşteneşte din tată în fiu.

Sunt de părere că obligatoriu trebuie să existe moralitate şi în politică. Nu sunt de acord cu arta compro­misului în politică. Nu sunt de acord cu teoria că politica ar fi arta compromisului. Omul politic nu poate fi o rotiţă într‑un mecanism, nu poate să‑şi abandoneze propriile păreri, nu poate să uite de interesele naţionale. Sunt în afara acestor înţelegeri care se fac în culise, numite negocieri. Poate cu timpul mă voi obişnui cu ideile lor, dar le voi aproba doar atunci când voi avea convingerea că sunt bine făcute.

Unde simt şi am documentarea că a fost încălcată legea, mă voi opune, indiferent cine va fi prezidentul, indiferent ce vor culisele parlamentare. În definitiv, răspund în faţa a 180.000 de oameni care m‑au votat, care s‑au exprimat la nivel de milioane, 180.000 au votat în favoarea unei persoane. Mă simt obligat să le dau întotdeauna socoteală.

Am cultul legii, reprezint a treia generaţie de magistraţi în familia mea şi nu îmi pot permite să mă abat de la lege, să mă împleticesc în declaraţii politice. Sunt de acord că dacă există necesităţi stringente să accept unele interpretări, dar să văd că ele sunt folositoare unor mari categorii de oameni. Nu am ochelari de cal. Dar nu voi fi dispus niciodată să mă abat de la perceptele legii”.

Fabrica de generali

 

Chiar dacă atmosfera de la discutarea bugetului a fost una mai mult de şezătoare, este clar pentru toată lumea că bugetul este, din nou, unul neîndestulător. Ca întotdeauna, unele ministere au avut norocul să primească mai mult, altele mai puţin. Numai că, deşi bugetul este mic, după austeritate, generalii sunt mulţi, ca ciupercile după ploaie. Şi Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne şi toate serviciile secrete – că cine le mai ştie numărul! – s-au transformat în veritabile fabrici de generali, care lucrează la randament maxim, dar pe stoc.

Cehia şi Ungaria au cam scăpat de această spinoasă problemă a generalilor. Până şi un colos militar ca Rusia restructurează sute de generali anual.

În schimb, să vedem care este situaţia la noi. Am reuşit să alcătuiesc o statistică cu generalii numiţi după 1989. Ascultaţi şi vă cruciţi.

În perioada decembrie 1989 - noiembrie 1995 au fost făcuţi 697 de generali. Care va să zică, în medie, 100 de generali pe an. Din noiembrie 1996 până 1998, acestora li s-au adăugat alţi 66 de generali, ajunându-se astfel la un total post-revoluţionar de 763 de generali. Dacă este să raportăm această cifră la suprafaţa României, rezultă că avem un general pentru fiecare 300 km². Numai că, începând din 1999 situaţia a devenit de-a dreptul una „explozivă”. Astfel, în perioada 1.01.1999-6.11.2002, conform informaţiilor publice din Monitorul Oficial, în România au mai fost făcuţi nu mai puţin de 648 generali. Deci, aproape că ajungem la o medie de un general la 3 zile. Şi tot din punct de vedere statistic, să mai spun că acum fiinţează un general pentru fiecare 200 km²? Sunt „performanţe” neatinse nici măcar în cel de-al doilea război mondial şi, presupun, în nici o altă ţară din lume.

Culmea este că imaginea Armatei Române în lume este nesperat de bună. Dar asta se datorează soldaţilor care îşi fac datoria departe de casă, în zone fierbinţi ale globului. Dar şi pentru că, la summit-urile şi seminariile internaţionale este trimisă elita, adică tineri competenţi, buni cunoscători ai limbilor străine şi ai realităţilor mondiale. Iar aceştia sunt căpitani, maiori, cel mult câte un colonel.

Nici Ministerul de Interne nu stă mai pe roze. Generali cu ghiotura apar ca pe bandă rulantă. Şi în acest timp – după cum citesc în presă – tinerii poliţişti şi jandarmi sunt aruncaţi în Ferentari, ca în junglă, doar cu un bastonaş de plastic, neavând nici măcar staţie de emisie pentru a cere sprijinul. Bătrâna dubă, care huruie prin cel mai rău famat cartier bucureştean, are o cotă de benzină de 8 litri pe zi. De râsul lumii interlope.

Ce sunt mai importanţi: generalii sau staţiile de emisie-recepţie pentru patrule de noapte? Vorba unui sergent: „Dacă am avea staţii câţi generali avem...”. De ce avem nevoie de atâţia generali? De ce trebuie ca echipa naţională de fotbal a României să plece la Cupa Mondială condusă de doi generali? De ce? Îşi fac oamenii meseria foarte bine şi în alte ţări, dar pentru asta nu-i musai să-i faci generali.

Câte nu se pot face când nu sufocă generalii bugetul?!?

 (Monitorul Oficial nr. 89 din 10 iunie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Garanţiile procesuale legate de protecţia persoanei în procesul penal

 

Măsurile preventive – reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă – pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

1. Reţinerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror numai în cursul urmăririi penale (art.203 alin.1).

Potrivit art.209 din noul Cod de procedură penală:

„Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore” (alin.3) şi „numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu” (alin.5).

„Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte” (alin.10).

 „Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supravheghează urmărirea penală, înaintea de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglemetează condițiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut” (alin.14).

„Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului” (alin.15).

Aşadar, spre deosebire de măsura reţinerii inculpatului (persoană împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală – art.82 din Codul de procedură penală), reţinerea unei persoane având calitatea procesuală de suspect (persoană cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală – art.77 din Codul de procedură penală) se poate dispune pe o perioadă de cel mult 24 de ore, numai după începerea urmăririi penale împotriva sa.

2. Dacă apreciază că se impune arestarea inculpatului: „Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia” (art. 209 alin.16). Iar, potrivit art.210 alin.6 din Codul de procedură penală, „în mod excepţional, pentru motive temeinice încunoştinţarea poate fi întârziată cel mult 4 ore”.

Arestarea preventivă poate fi luată faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată (art.203 alin.3).

3. Prelungirea duratei arestării preventive în noua reglementare

Potrivit art.23 alin.4 din Constituţie, „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”.

În urma modificărilor aduse prin revizuire, art.23 alin.5 din legea fundamentală prevede că „În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”.

Din cele două texte rezultă că legiuitorul a avut în vedere numai faza de urmărire penală, iar nu și faza judecății.

Ca urmare, „prelungirea arestării preventive” se poate dispune numai în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de inculpat şi niciodată atunci când este vorba de suspect.

DICŢIONAR JURIDIC – INAMOVIBILITATE vs. STABILITATE

        Potrivit Constituţiei, judecătorii numiţi de Preşedintele României – la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – sunt inamovibili. Dar în ce anume constă inamovibilitatea? Semantic, termenul inamovibilitate derivă din latinescul perpetuus (in perpetuuum factus) şi desemnează o situaţie juridică aparte creată acestei categorii profesionale (magistraţii), care o deţin. Asta în principiu. În realitate, actuala lege se abate de la definiţie. Mai întâi, inamovibilitatea nu este perpetuă, pe viaţă, adică atâta timp cât, potrivit art.50 lit.e, din aceeaşi lege, magistratul „este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei”. Or, în pofida acestei prevederi, magistraţii de la judecătorii şi tribunale pot fi reţinuţi în funcţie numai până la împlinirea vârstei de 65 ani, iar pentru cei de la curţile de apel numai până la 68 ani (art.69). Aşadar inamovibilitatea este drastic limitată în timp, dar – absurd – până şi în raport cu gradul instanţei. Această împrejurare aduce, firesc, prejudicii magistraţilor care doresc să fie avansaţi pe loc (art.78). În concluzie, inamovibilitatea se limitează la aceea că nu pot fi mutaţi pentru interes de serviciu, iar mutarea, ca urmare a avansării nu se poate face decât cu consimţământul lor. În fapt, suntem în prezenţa unei stabilităţi, aidoma celei recunoscute procurorilor.

        Dar nici procurorii nu stau mai pe roze. Ei cică au stabilitate. Ce este această stabilitate? Noţiunea de stabilitate este practic vidată de conţinut. Oricât de atent ai citi legea, nu îţi poţi da seama ce se vrea cu această stabilitate şi în ce măsură asigură obiectivitatea cercetărilor. Normal ar fi ca măcar procurorilor anchetatori, expuşi cum sunt tuturor ingerinţelor, să le fi recunoscut inamovibilitatea, ei fiind echivalentul judecătorilor de instrucţie[1] de altădată. Însă un astfel de procuror nu este de dorit la noi… Ar exista riscul, pentru Putere inacceptabil, unor anchete de tipul „Mâinilor curate” din Italia, anchete ce pot fi stopate doar printr-o avansare…

---

[1] Nu uitaţi judecătorul de instrucţie, a se consulta aici

Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie

Realitatea este că discuţiile interminabile, purtate şi în prezent în Parlamentul României, au drept sursă neînţelegeri cu privire la conceptul de imunitate parlamentară.

Constituţia admite în cuprinsul art. 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători.

Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj). Imunitatea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază sau insultă ori instigă pe altul etc. prin opiniile exprimate în Parlament, singura sancţiune posibilă este aceea a măsurilor disciplinare pe care comisia corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.

Aşadar, imunitatea consacrată în articolul 72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.

 De aici nu se poate deduce însă că articolul 72 alin.2 şi 3 din aceeaşi Constituţie – care tratează garanţiile procesuale ale libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.

Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice în executarea mandatului, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În astfel de cazuri, imunitatea – sub forma inviolabilităţii parlamentare – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca o consecinţă a urmăriri represive sau abuzive, inspirate de presupuse motive politice.

Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare, ci din cauza raţiunii sale.

Este deci limpede că imunitatea la care se referă art.72 alin.2 din Constituţie – sub forma inviolabilităţii parlamentarului – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare) este cunoscută sub numele de „ridicarea imunităţii parlamentare” şi intervine în urma unei proceduri speciale.

Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat. Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a surprins asupra faptului. Căci, „în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.3). Este însă de la sine înţeles că, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o faptă străină exercitării mandatului, această restrângere a imunităţii – sub forma inviolabilităţii – nu semnifică anularea imunităţii de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 din Constituţie.

Imunitatea şefului Statului

Când cineva săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune, el devine implicit un infractor de fapt. Se poate însă ca legea penală, pentru consideraţiuni privind persoana acestuia, să nu voiască a face din el un subiect de drept penal. Sub raportul intrinsec, cauzele privind persoana pot fi împărţite în două grupe: 1) cauze privind persoana fizică (adică starea psiho‑biologică a persoanei), motivate de anumite consideraţiuni patologice (autorii le numesc cauze de iresponsabilitate psiho‑fizică) şi 2) cauze privind calitatea persoanei (adică situaţia sa politico‑socială), motivată de anumite consideraţii de ordin politic sau social intim legate de calitatea persoanei; aceste cauze sunt denumite cauze de imunitate (autorii le numesc cauze de iresponsabilitate politică). În toate‑aceste cazuri, infractorul de fapt rămâne infractor de fapt, iar legea penală nu‑i mai este incidentă. Această înlăturare a incidenţei legii penale pentru consi­deraţiuni personale poate fi generală şi absolută (atunci când persoana nu poate deveni subiect de drept penal oricare ar fi faptul comis şi oricare ar fi circumstanţele sale) sau poate fi numai specială şi relativă (atunci când este privitoare numai la anumite fapte şi acestea săvârşite în anumite condiţii).

Problema pe care ne-o punem şi la care încercăm să găsim un răspuns este de a şti dacă imunitatea şefului Statului consacrată de legea noastră fundamentală satisface principiile care stau la baza ei.

Imunitatea şefului Statului – indiferent că este vorba de preşedintele unei republici sau de un monarh constituţional – îşi găseşte justificarea în consideraţiuni de interes şi oportunitate politică. Şeful Statului, înainte de a fi o persoană este o instituţie, cea mai înaltă instituţie politică în Stat. Or, pentru a păstra acestei instituţii autoritatea şi puterea de care are nevoie este bine să nu se poată aduce nici o atingere persoanei care reprezintă această instituţie. Fiindcă în ziua când în jurul acestei persoane s‑ar urzi tot felul de învinuiri, când acestea ar fi aduse în justiţie iar şeful Statului ar compărea la bară, atunci imunitatea sa ar fi complet zdruncinată, căci în rândurile populaţiei se vor forma curente opuse, unele pentru, altele contra şefului Statului şi astfel la tot momentul ar putea izbucni adevărate războaie civile atât de păgubitoare pentru menţinerea şi propăşirea ordinii publice. Imunitatea acordată şefului Statului pune, din contră, stavilă unor atare zbuciumări care macină temelia statului. Dacă la adăpostul acestei imunităţi şeful Statului comite fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, ei bine, el poate fi suspendat din funcţie şi demis prin referendum. Ca o consecinţă a acestei justificări de ordin politic, în care se are în vedere instituţia iar nu persoana în sine, legiuirile tuturor statelor, indiferent de forma de guvernământ, admit că imunitatea şefului Statului nu poate fi decât generală. Pe baza acestei imunităţi, şeful Statului nu poate fi niciodată subiect de drept penal.

Legea noastră fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alin.1 se aplică în mod corespunzător” (art.84 alin.2). Iar în art.96 alin.1, adaugă: „Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”.

Aceste din urmă dispoziţii constituţionale – trimiterea la prevederile art.72 alin.1 şi „punerea sub acuzare... pentru înaltă trădare” – mă obligă să conchid că la noi, ca la nimeni alţii, imunitatea recunoscută Preşe­dintelui României nu numai că nu este generală, în sensul că şeful Statului nu poate fi niciodată subiect de drept penal, dar nici absolută, în sensul că în orice condiţii şi oriunde şeful Statului ar săvârşi vreo infracţiune, acesta scapă inci­denţei legii penale! Se pare că „bravii” noştri constituţionalişti „uită” o serie de lucruri.

Mai întâi, prevederile articolului 72 alin.1 nu au cum să se aplice şefului Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind doar obiectul imunităţii parla­mentare a deputaţilor şi senatorilor „pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Apoi, dacă domnii parlamentari „pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”, s‑ar putea înţelege că ei înşişi ar urma să instrumenteze o cauză de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ceea ce este absurd. În realitate, textul în discuţie se inspiră din Constituţia Franţei, care, şi ea, admite posibilitatea judecării preşedintelui în caz de înaltă trădare. Numai că, spre deosebire de noi, francezii au dus lucrurile până la capăt. Pe de o parte, infracţiunea de înaltă trădare este definită ca atare, iar judecarea ei este încredinţată unei instanţe speciale: Înalta Curte de Justiţie, care nu se confundă cu echivalentul francez al Curţii Supreme de Justiţie, respectiv Curtea de Casaţie.

Desigur, nu este obligatorie existenţa unei instanţe speciale după modelul francez sau chiar al vechii noastre legislaţii. Aceasta nu împiedicat însă legiuitorul constituant să consacre competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art.96 alin.4). Dar, aşa stând lucrurile, este de neînţeles de ce la mai bine de nouă ani de la revizuirea Constituţiei, legislaţia noastră penală – în pofida numeroaselor modificări care i-au fost aduse – nu conţine definirea infracţiunii de înaltă trădare şi nici pedeapsa aplicabilă. La fel de neînţeles este faptul că între competenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – aşa cum au fost stabilite prin recenta modificare a Codului de procedură penală – nu figurează, aşa cum ar fi fost firesc, posibilitatea judecării preşedintelui ţării!

Ca atare, nu ne rămâne decât să tragem concluzia că se vrea neaplicarea menţionatei prevederi constituţionale, care, astfel, este menţinută la nivelul unei simple afirmaţii. Cu toate acestea, credem că de o manieră sau alta se impune clarificarea situaţiei în sensul recunoaşterii oneste a imunităţii absolute a şefului Statului în lumina motivaţiilor de mai sus. Dar aceasta nu se poate face decât prin eliminarea prevederilor art.84 alin.2, urmându‑se procedura de revizuire.

Lucrurile se cer limpezite. În mod normal, s-ar impune modificarea articolului 96 din Constituţia revizuită (urmându-se modelul Constituţiei franceze şi, de ce nu, Constituţiei noastre din 1923) şi, pe cale de consecinţă, legislaţia noastră penală să conţină definirea infracţiunii de înaltă trădare şi pedeapsa aplicabilă.