joi, 7 iulie 2016

Iertare, nu uitare



În mass‑media au răzbătut tot felul de voci care susţin că Legea graţierii nr.543/2002 este o lege anticonstituţională şi discriminatorie.
Se afirmă că neconstituţionalitatea ar rezida din faptul că, potrivit art. 8 din cuprinsul ei, conform căruia „dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte săvârşite până la data publicării ei în Monitorul Oficial”, încalcă principiul fundamental al egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.
În acelaşi timp se susţine că este profund discriminatorie, deoarece limitează aplicarea acesteia numai anumitor persoane, care însă fac parte dintr‑o categorie mult mai largă ce se încadrează practic, din punct de vedere juridic, în aceleaşi criterii. Astfel – acuză ei – nu beneficiază de prevederile acestei legi următoarele categorii de persoane deţinute:
‑ arestaţii preventiv pentru fapte de aceeaşi natură şi gravitate cu cele graţiate, aflaţi în perioada de după terminarea anchetei penale şi până la judecarea în primă instanţă;
‑ persoanele condamnate pentru fapte susceptibile de a fi supuse graţierii, dar ale căror hotărâri judecătoreşti nu sunt încă definitive, ca urmare a declarării apelului sau recursului;
Cam aceasta ar fi, în mare, argumentaţia potrivit căreia legea graţierii ar fi anticonstituţională şi discriminatorie. O acuzaţie extrem de gravă, dar în acelaşi timp lipsită de orice suport juridic. Căci, după cum se vede, autorii ei confundă amnistia (uitarea) cu graţierea (iertarea). În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.
Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti.
Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care nu a fost pedepsit definitiv?! Este clar că asemenea acuze sunt pur şi simplu ridicole.
În schimb, Legea graţierii (intrată în vigoare la data de 4 octombrie 2002) cuprinde câteva erori grave. Astfel, actul normativ în discuţie graţiază în întregime pedepsele cu închisoarea până la 5 ani, pedepsele cu amendă penală şi sancţiunile cu închisoarea pentru contravenţii, precum şi măsura cu caracter educativ a internării într‑un centru de reeducare aplicată minorilor care răspund penal.
Din păcate, aşa-zisa modificare a art.8 din această lege prin OUG nr.18/2003 (aprobată prin Legea nr. 258/2003) nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).
Pe cale de consecinţă, în acord cu principiul „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”, legiuitorul păstrează în cuprinsul textului sintagma „măsurile aplicate”. Inadvertenţă inadmisibilă, care dovedeşte că atât promotorii legii, cât şi cei ai modificării legislative nu au cunoştinţă sau au ignorat pur şi simplu cele mai elementare principii de drept. Iată cum arată textul art.8 aşa-zis modificat: „Dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte săvârşite până la data publicării în Monitorul Oficial” (subl.ns.).
Numai că în Codul penal se prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu