marți, 19 iulie 2016

Magistrați peste noapte


Deşi a dat naştere la atâtea şi atâtea polemici, spinoasa problemă a emiterii pe bandă rulantă a ordonanţelor de urgenţă de către Guvern continuă să facă „valuri” în viaţa politică românească. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă. Practica legiferării prin ordonanţe are semnificaţia unei inadmisibile atingeri aduse principiului separaţiei puterilor în stat. Adică unuia dintre principiile fundamentale ale democraţiei.
Pentru a înţelege mai bine care este rolul şi menirea acestor ordonanţe de urgenţă,  bine ar fi să ne aducem aminte, în primul rând, de prevederile legii fundamentale. Constituţia României consacră, prin art.61 (1), principiul legiferării democratice: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. La rândul său, „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe” – art.108 (1). Şi tot acelaşi art.108 (3) prevede că „Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limite şi în condiţiile prevăzute de aceasta”.
Ceea ce este cel mai important şi trebuie reţinut ca atare este faptul că, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.
Orice analiză, orice dezbatere legată de acest subiect trebuie pornită de la faptul că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi privind perioada în care se pot emite ordonanţe (art.115 alin.1 şi 2).
Din punct de vedere strict juridic ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. Căci, spre deosebire de propunerile legislative – pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple şi a ordonanţelor de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii. În acest sens, să cităm alineatul (7) al art.115 din Constituţie: „Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3)”. De asemenea, pentru o mai bună informare, să mai notăm şi că menţinerea în vigoare a ordonanţelor fără votul Parlamentului ar eluda şi restricţiile din art.115 alin.(6) şi ar desconsidera totodată autoritatea Preşedintelui în promulgarea legii, în special art.77 (2) şi art. 114 (4) – de a putea cere Parlamentului reexaminarea ei.
De-a dreptul îngrijorător este că se dau ordonanţe de urgenţă şi în domeniile rezervate expres legilor organice, aşa cum s-a întâmplat recent în cazul OUG nr.48/2014 care a modificat legea organică a instituţiei Avocatului Poporului. Abstracţie chiar făcând de faptul că s-a emis o ordonanţă de urgenţă în lipsa unei legi speciale de abilitare şi în afara limitelor prevăzute de aceasta, au fost ignorate cu bună ştiinţă condiţiile riguros stabilite în textul constituţional, şi anume: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” (art.115 alin.4 din Constituţie).
Acum să trecem la adevăratul cui al lui Pepelea, două articole din OUG nr.48/2014 care, practic, prevăd asimilarea în magistratură a numeroase categorii profesionale din cadrul instituţiei Avocatului Poporului: la art.9, se introduce alin.5 cu următorul cuprins: „Perioada de îndeplinire a funcţiei de Avocat al Poporului constituie vechime în magistratură şi vechime în specialitate juridică”; la art.36, se introduce un nou alineat cu următorul cuprins „Activitatea desfăşurată de personalul de execuţie de specialitate cu studii juridice în cadrul instituţiei Avocatului Poporului constituie vechime în specialitatea studiilor absolvite şi în magistratură, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.86 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Deci, după cum se poate observa, potrivit textelor citate, noul concept de „magistrat” este lărgit mai mult decât considerabil. Şi în mod sigur neconstituţional! Fiindcă instituția Avocatului Poporului nu are nici o legătură cu justiția. În acest sens, iată ce spune art.15 alin.4 din Legea nr.35/1997: „Nu fac obiectul activității instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse fără motivare petițiile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României, ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ, ale autorității judecătorești, precum și ale Guvernului, cu excepția legilor și ordonanțelor”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu