luni, 7 martie 2016

Anticorupţie şi birocraţie


În ultima lună a anului 1998, la spartul târgului, vreau să spun după eşecul recunoscut oficial al luptei anticorupţie, a apărut pe ordinea de zi a Senatului şi proiectul de lege pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie iniţiat de ministrul Justiţiei. Proiect care, după cum se ştie, a fost contestat vehement atât de jurişti, cât şi de presă. O lege – precizarea se cuvine a fi făcută de la bun început – dominată clar de mentalitatea trecutului comunist, concepută în flagrant dezacord cu prevederile Constituţiei.
Aşa de pildă, în domeniul prevenirii, ignorându‑se cauzele reale şi profunde ale flagelului social numit corupţie, textele propuse se remarcă prin aiuritoare îndemnuri patriotice mobilizatoare, veritabilă frecţie la un picior de lemn. Funcţionarul public trebuie „să‑şi îndeplinească îndatoririle cu probitate, să dea dovadă de echitate şi imparţialitate cu cetăţenii (...), să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor” etc., etc. Îşi imaginează cineva că asemenea formulări sunt de natură să‑i descurajeze pe corupţi şi corupători? Tot astfel, în domeniul sancţionării, art.14 pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani „folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii”. Faptă incriminată în premieră absolută şi, precum se vede, asimilată corupţiei. Numai că aceasta contravine dreptului constituţional al persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public şi obligaţiei corelative a autorităţilor publice de „a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi de interes personal”. Aceasta este regula de bază, secretizarea fiind excepţia. Până una‑alta, este de reţinut că proiectul de lege în discuţie are valoarea unui atentat la libertatea informaţiei. În fine, art. 29 stabileşte că „procurorul sau instanţa de judecată, în timpul cercetării penale ori judecătoreşti (...), pot dispune punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice”, şi aceasta, aşa cum reiese din text, pe timp nelimitat. Posibilitatea abuzului se citeşte printre rânduri: sub pretextul unor imaginare fapte de corupţie, orice post telefonic poate fi pus sub urmărire. Eliminarea suspiciunii nu rezolvă situaţia, pentru că violarea inviolabilului secret al convorbirilor telefonice (art. 28 din Constituţie) rămâne, inadmisibil, la latitudinea oricărui procuror sau judecător. Curat constituţional!
Relativ recent a fost adoptată Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care în art.1 alin.(1), stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave(…)”.
Consider că Legea nr.82/2012 este neconstituţională, sub cel puţin două aspecte:
Mai întâi, lunga înşiruire de fapte infracţionale din cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă parţial de la principiul inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53 alin.1 din legea fundamentală,  cu privire la care legiuitorul constituţional a făcut rabat de la principiul în discuţie, respectiv pentru: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, al drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”, justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, deci a unor evenimente naturale imprevizibile;
Apoi, stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).
Altminteri, ar însemna că ascultarea, înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, fără autorizarea prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce constituie o gravă eroare!
Corupţia nu se rezolvă prin asemenea metode. După cum bine se ştie în sistemul legislaţiei noastre penale, singurul organ abilitat să dispună trimiterea în judecată a infractorilor este Parchetul, după cum tot numai procurorilor le incumbă obligaţia de a supraveghea modul de efectuare a cercetărilor de către organele specializate ale Ministerului de Interne sau de a efectua nemijlocit urmărirea penală. De aceea, trebuie să avem o Poliţie curată şi solidă, un Minister public la înălţimea menirii lui şi, cu deosebire, o Justiţie cu adevărat independentă şi imună la ingerinţele de orice fel.
Putem spera că actuala Justiţie va fi în stare să curme corupţia? Speranţele trebuie să existe, pentru că eu unul nu cred că judecătorul român este corupt. Sigur, şi în acest domeniu, ca şi în altele, pot exista oameni corupţi, dar nu pot să accept ideea că justiţia română nu‑şi va face datoria pentru a stopa fenomenul corupţiei.

sâmbătă, 5 martie 2016

Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini


La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”.
În ceea ce mă priveşte, se ştie că m-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991, şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus şi continuu să susţin că scopul urmărit poate fi atins pe calea concesionării pe termen îndelungat a terenurilor agricole. Să fiu bine înţeles: obiecţiunea mea priveşte numai terenurile agricole din extravilan, şi nu cele destinate investiţiilor industriale.
Parlamentul a adoptat şi Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. Art.3 al acestei legi reînnoieşte interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi persoanele juridice străine. Ultimul alineat al acestui articol dispune însă că: „în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine, sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine”. Precum se vede, este omisă situaţia societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnă că acestea se bucură în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investiţiilor străine.
Este evident că aceste modificări legislative au derivat din obsedanta teză a atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin. Cu alte cuvinte, nu desfiinţarea birocraţiei, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji.
Iată de ce, în perspectiva revizuirii actualei Constituții, în textul art.44 alin.2 (potrivit căruia „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi prin moştenire legală”), urmează a fi inclusă precizarea că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor „cu excepţia celor agricole şi forestiere”.
Apoi, în concordanţă cu textul revizuit, se impune a fi reprodus acest principiu constituţional în Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. În sensul că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia terenurilor agricole sau forestiere”.
Menţionez că anterior, cu prilejul dezbaterii în Parlament a Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, am propus concesionarea terenurilor, dar amendamentul a fost respins de majoritari.
Metoda concesionării s‑a practicat curent în legislaţia noastră. Vă pot aminti Codul nostru civil sau Codul comercial din 1887, în care la articolul 247 se prevede concesionarea pentru societăţile străine. Chiar şi Legea prevede drept una dintre modalităţile de investiţie concesionarea bunurilor mobile, imobile, construcţii. În ceea ce priveşte terenurile, era interzisă vânzarea. Am propus concesionarea terenurilor, conform vechii legislaţii, care permite şi în prezent concesionarea terenurilor petrolifere, aurifere şi alte astfel de terenuri. Palatul telefoanelor din Bucureşti este construit în regim de concesionare, „Inter”‑ul la fel. Societatea „Astra” este şi ea realizată în regim de concesionare. Concesionarea nu presupune că vin americanii cu elicopterele să ridice „Inter”‑ul să‑l ducă la ei, cu bucata de pământ de sub el! Concesionarea înseamnă o închiriere pe timp îndelungat a unui bun imobil.
Am propus concesionarea pe 99 de ani, că nu se pot face concesionări pe secole! Concesionarea, fiind un contract cu titlu oneros, poate presupune şi o chirie pentru investitorul străin, şi ca să‑l încurajăm, putem propune o chirie simbolică, de un leu pe metru pătrat. Important este să ne menţinem proprietatea asupra terenului, pentru că ea reprezintă puterea investitorului român. Străinul vine cu valută, cu maşini sofisticate, cu tehnologie perfecţionată, iar românul care intră în societatea mixtă este puternic doar prin proprietatea asupra terenului. El nu are mai nimic din cele aduse de străin, doar terenul, care reprezintă o valoare importantă. În caz contrar, investitorul străin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român, în alcătuirea societăţii mixte, pentru că el îşi poate cumpăra şi terenul. Îl va întreba pe investitorul român cu ce aport vine în societate, iar acesta va veni cu... „doi ochi albaştri”! Din acest motiv, am pledat şi pledez pentru concesionarea terenurilor agricole şi forestiere, fie şi numai pe 49 de ani, conform vechii legislaţii.

joi, 3 martie 2016

Legea dosirii averilor


Membrii clasei politice româneşti, guvernanţi sau nu, au datoria morală de a avansa un răspuns privind propriile averi dobândite în ultimii ani, dar şi propriile sacrificii, dacă au fost, în serviciul intereselor naţionale, răspuns pe care, în cei 27 de ani scurși de la evenimentele din 1989, nu au dat din păcate niciun semn că ar avea intenţia să-l aducă la cunoştinţa opiniei publice.
Proiectul pe care îl ajustaseră în urmă cu câţiva ani senatorii din Comisia juridică, la inspiratele indicaţii ale Guvernului, ar fi trebuit să se numească „Legea dosirii averilor”. Era soluţia bulgărească – pe care guvernanţii o descoperiseră peste vară şi şi-au însuşit-o cu entuziasm – care nu făcea decât să închidă în seif declaraţiile de avere ale demnitarilor şi să păstreze cifrul tot ei. Prin urmare, averile rămâneau confidenţiale, cu aerul că se află la vedere.
Metodele de transparență occidentale au fost respinse. Modelul bulgar, în schimb, atât de aproape de noi, în Balcani, le-a devenit imediat drag și l-au adoptat. Declarațiile de avere stau în grija președintelui Curții de Conturi, un înalt funcționar supus capriciilor politice și, în consecință, inofensiv.
În SUA, pe lângă bunurile și veniturile proprii, trebuie specificate și cele ale rudelor de gradul I, precum și datoriile personale, donațiile primite sau făcute ori cadourile mai mari de 200 de dolari.
Potrivit Codului de conduită al parlamentarilor britanici trebuie să se scrie în Registrul de interese și pe banii cui și-au făcut vacanța în străinătate și ce cadouri au primit soțiile.
Potrivit regulilor democrației suedeze, fiscul publică anual averile tuturor cetățenilor suedezi și cine are chef nu are decât să le consulte.
De ce vor demnitarii români să-şi dosească averile? Nu de frica hoţilor – argument ridicol al senatorilor-avocaţi Frunda şi Tărăcilă – fiindcă hoţii nu aveau nevoie să consulte registre ca să dea lovitura, ci de teama alegătorilor! Gândul că aceştia ar putea să le cunoască situaţia exactă a contului bancar în momentul unui patetic discurs despre sărăcie. Ideea că ar putea fi întrebaţi cum au devenit miliardari din salarii de bugetari îi oripila. Posibilitatea de a le controla averile îi înfurie şi acum. Dacă însă până la promulgarea Legii nr.176/2010 pentru integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice demnitarul român postrevoluţionar a crezut că este mai presus de toate acestea, nu acelaşi lucru gândea în secolul trecut Nicolae Titulescu!
Nicolae Titulescu – la scurt timp după publicarea celor două decrete-lege promulgate de Ion Antonescu în septembrie 1940, prin care se ceea celor ce ocupaseră demnităţi în stat în ultimii 10 ani să-şi declare averile – a trimis o asemenea declaraţie către prim-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, care prezida Comisia de control a averilor foştilor demnitari: 

„Domnule Preşedinte,
Cu adâncă satisfacţie împlinesc obligaţiunile impuse demnitarilor statului prin legile din 7 septembrie şi 23 septembrie 1940, dat fiind că ele constituiesc pentru mine un imperativ categoric încă din 1921, când Parlamentul Român a votat legea propusă de mine ca ministru de Finanţe asupra impozitului pe capital.
Am intrat ca ministru de Externe în cabinetul d-lui Maniu din 20 octombrie 1932 şi am funcţionat în această calitate în cabinetele d-lor Vaida-Voievod, I.G. Duca şi în cabinetele d-lui Tătărescu până la 29 august 1936.
Ţin să atrag atenţia de la început că, atâta vreme cât am exercitat profesiunea liberă de avocat, averea mea a crescut şi că ea n-a făcut decât să se micşoreze prin datorii şi înstrăinări de bunuri în timpul cât am fost ministru.
(...)
În adevăr, este un fapt notoriu că deşi nu fusesem ministru şi eram unul dintre cei mai tineri avocaţi ai baroului, câştigurile mele profesionale erau foarte mari. Deja în 1911 posedam trei automobile, unul la Paris şi două în ţară. Iar în 1916 am câştigat ca avocat 232 000 lei aur.
Ţin să subliniez că n-am făcut parte nici în această perioadă a vieţii mele, nici ulterior, din nici un consiliu de administraţie şi că câştigurile mele erau pur profesionale.
(...)
Când mă gândesc că originea datoriilor mele actuale rezidă în dorinţa de a putea face marea reformă financiară din 1921 cu o autoritate nediscutabilă; când mă gândesc că pentru a putea îndeplini funcţiunea de ministru, fie la Londra, fie în Guvern, a trebuit să renunţ timp de 20 de ani la una dintre cele mai frumoase şi lucrative profesiuni, care mă făcea să câştig la 30 de ani fără o alienare a libertăţii mele de nici un fel mai mult decât eram plătit atunci când ocupam sarcini de reprezentare a României în străinătate nu pot să nu inversez chestiunea pe care şi-o pun unii, reproducând fără a controla limbajul acelora cărora nu le eram pe plac „Cât am costat eu statul român?” într-una mai justă şi anume: „Cât m-a costat statul român pe mine?”

marți, 1 martie 2016

Politica păguboasă a ajutorului după catastrofe


Ultimul cutremur care a afectat zona Vrancei ne‑a amintit, dacă mai era nevoie, de „pericolul cel mare”. A fost încă un avertisment, ignorat şi acesta de către autorităţi, că, după cum afirmă reputaţi seismologi, în următorii câţiva ani, în România va avea loc, mai mult decât probabil, un cutremur de cel puţin 6,8 grade Richter. Adică, altfel spus, ne vom confrunta cu o catastrofă naţională. Căci, din păcate, aceasta este realitatea crudă cu care trăiesc în fiecare zi, cu spaima vârâtă în suflet, nu puţini români. Cei care locuiesc în case ce nu au prea mari şanse de a rezista unui eventual seism de o asemenea mărime. Şi nu o spune cine ştie ce cârcotaş sau vreo bătrânică panicată. Nu este nici măcar o parabolă, ca în povestea cu drobul de sare. Este purul adevăr, chiar dacă este unul cât se poate de dureros. Situaţia este cel puţin îngrijorătoare, ca să nu spunem alarmantă. Căci sute de imobile, cel puţin în Capitală, ar fi trebuit de mult să fie consolidate. În schimb, ele se află în aceeaşi stare şubredă. Iar onor guvernanţii asistă impasibili la avertismentele tot mai dese şi mai serioase ale specialiştilor asupra iminentei catastrofe naturale prin care vom fi obligaţi să trecem.
Bineînţeles, nimeni nu este atât de absurd încât să‑i ceară premierului să oprească un asemenea cataclism. Sau să repare peste noapte toate clădirile aflate în pericol. Dar la fel de absurd este să stai cu mâinile în sân şi să nu iei nici cea mai mică măsură de prevenire. Mai ales atunci când ele îţi stau la îndemână şi se pot adopta la mare repezeală în o simplă şedinţă de Guvern. De exemplu, pentru a se putea debloca iniţiativa de consolidare a imobilelor „bulinate” pe timpuri de ministrul Noica, s‑ar putea ţine cont de propunerea constructorilor români, membri ai Uniunii Europene a Promotorilor Constructori. Aceştia au avertizat Guvernul, încă o dată, că în domeniul lucrărilor de consolidare se va bate mult timp pasul pe loc. Sau, cel puţin atâta timp cât aceştia se vor confrunta cu lipsa oricăror facilităţi fiscale. Constructorii reclamă în primul rând faptul că, în noul Cod fiscal, cel atât de controversat, este prevăzut un TVA de 19% pentru lucrări de consolidare. Ceea ce majorează nepermis de mult costul acestor complicate consolidări şi îi face pe constructori să nu se înghesuie să arvunească astfel de contracte.
În schimb, pentru renovarea bisericilor, TVA‑ul este zero. Şi acest lucru este normal şi binevenit. Numai că el ar trebui extins şi la cazul imobilelor care trebuie neapărat consolidate pentru a rezista iminentului cutremur. Dar după cum se ştie, singura înlesnire oferită de actualii guvernanţi este aceea ca locatarii respectivelor blocuri să plătească doar o cotă‑parte din lucrări. Este însă ca şi cum le‑ai face cunoscut unor tineri şomeri o ofertă de reducere pentru cumpărarea unui inel de logodnă cu diamant. Căci o astfel de consolidare este o operaţiune anevoioasă şi, prin urmare, extrem de costisitoare. Iar majoritatea celor care locuiesc în clădirile respective, o formează pensionarii – victime sigure ale următorului cutremur major. Oameni condamnaţi practic de păguboasa politică de ajutorare doar după catastrofe.
Se tot vorbeşte de contracte de până la trei miliarde de dolari care le‑ar putea reveni constructorilor români pentru reconstrucţia Irakului. În această conjunctură, poate că n‑ar fi chiar atât de nerealizabil ca firmele care vor participa la respectiva licitaţie să‑şi dovedească performanţele prin consolidarea câte unui imobil din această categorie. Cu contract. Dar, fără plata aberantului T.V.A. Căci, în fond, este vorba despre salvarea a sute, poate chiar mii de vieţi omeneşti. Chiar dacă seismul este prognozat „de‑abia” pentru doi‑trei ani.
Există vreun candidat la demnități dispus să-și asume responsabilitatea deblocării inițiativei de consolidare a imobilelor „bulinate”?

vineri, 26 februarie 2016

Realitatea ofertei politice


În viaţa social‑economică, bătălia se dă între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut‑o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’45 sau ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.
Mă întreb dacă electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?
În primul rând, clasa politică ar trebui să‑şi schimbe manierele sau să‑şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că nici în toamnă nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că este istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai este cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale, ci şi conţinutul listelor.
În al doilea rând, fiecare formaţiune politică trebuie să pună accentul pe sinceritate, să promită numai în condiţiile unor realizări certe. La alegerile din 1996, pentru funcţia de senator am prevăzut în oferta electorală idei care vizau reforma în Justiţie. Este cea mai ieftină, nu costă nimic şi chiar se câştigă enorm. În Justiţie, reforma nu intră în atribuţiile avocaţilor, ci a oamenilor din sistem. Nici agricultură nu se face numai cu politicul, ci de ingineri agronomi. Eu am promis cetăţeanului că îi asigur ordinea de drept, nu că‑i scad preţul la lapte şi pâine. Un client când ajunge la Tribunal nu trebuie să cunoască pe cineva anume care să‑l reprezinte. Dacă ajunge la magistraţi să ştie că poate discuta şi cu judecătorul, cel de după robă, indiferent de cum arată faţa acestuia. Asta numesc eu reformă în Justiţie.
În al treilea rând, omul politic trebuie să reprezinte, măcar în principiu, un fel de purtător de cuvânt al opiniei publice, altfel decât ziaristul, să fie cel care în Parlament legiuieşte, iar în guvernare administrează ideile celor care l‑au ales. Numai astfel, indiferent de pregătirea sa profesională, omul politic poate să lupte pentru micşorarea, dacă nu eradicarea corupţiei, pentru eliminarea verigilor birocratice. Omul politic trebuie să fie dublat de un specialist. Asta cer eu, unirea competenţei cu omul onest care doreşte să facă politică pentru ţară. Pentru că „e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, înşirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Cu cât cunoşti mai puţin, cu atât mai uşor e să faci afirmaţii nefondate.
În opinia mea, România are „şansa” să fie condusă de guverne de coaliţie şi rezultatul poate fi pozitiv numai dacă nu se vor mai face uniuni contra naturii. Dacă se merge pe linie social‑democrată, atunci trebuie reunite partidele din această zonă, formulă viabilă şi pentru celelalte orientări politice.
Unii analişti politici afirmă că, în clipa de faţă, electoratul s‑a structurat pe interese economice şi politice, observând şi o anumită opţiune afectivă: miliardari la social‑democraţi, săraci la liberali şi alte combinaţii. Eu, unul, consider că sunt rarităţi. Nu cred că există oameni săraci susţinători ai ideilor liberale. P.N.L. este un partid al oamenilor bogaţi sau, cel puţin, al celor care doresc să devină bogaţi. Nu poţi să devii liberal căutând în tomberon. Ca să‑ţi vină idei liberale, trebuie să fii sătul. Nu se poate asocia ideea liberală cu burta goală.
În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s‑au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.
Există o serie de principii care ar putea să îmbrace forma de lege, mă refer la legea fundamentală: Constituţia. Cineva a lansat ideea că ar fi inutil de a avea două camere. Eu apreciez că nu este inutil, dar numai cu condiţia să aibă atribuţii diferite. Consider că nu e rea şi ideea micşorării numărului de parlamentari; sunt 400 la Camera Deputaţilor şi 170 la Senat. Se ştie că Senatul are „marea misiune” de a alege avocatul poporului, în asta constă astăzi diferenţa de atribuţii. În rest, se contribuie intens la îngreunarea procesului legislativ. În Constituţie nu se menţionează norma de reprezentare pentru senatori, respectiv de 80.000 de electori. Atunci, de ce deputaţii au o normă de reprezentare de 50.000 dacă tot au aceleași atribuții?
Sigur că se poate păstra norma de reprezentare, dar numai cu condiţia ca Senatul să capete alte atribuţii. Senatul poate avea atribuţii de ultim control, iar Camera Deputaţilor să deţină prioritatea legislativă, să fie fabrica de legi. Senatorul se diferenţiază prin condiţii de vârstă, de înţelepciune, nu de bani. Sunt bune ambele variante şi nu contravin Constituţiei.

marți, 23 februarie 2016

Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor



Potrivit Constituţiei, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3). Garantarea independenţei judecătorilor impune, evident, reglementarea activităţii acestora printr-un statut profesional aparte, individualizându-i ca un corp profesional bine determinat. Un atare statut este cuprins în Legea pentru organizarea judiciară nr.303/2004, care, reluând principiul constituţional al independenţei judecătorului, statuează că: „Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali” (art.2 alin.1).
În absenţa principiului independenţei judecătorului justiţia nu poate fi liberă şi deci nu poate funcţiona în condiţii de democraţie. Ca de obicei, principiul independenţei judecătorilor a fost recunoscut, dar tot ca de obicei nu s-a făcut nimic pentru ca el să fie consacrat în practică. S-a aplicat şi în acest caz regula cosmetizării, cunoscută la ruşi sub numele de perestroika.
Principiul independenţei judecătorilor se traduce prin inamovibilitatea acestora. Inamovibilitatea este o noţiune esenţială a statului de drept. Prin ea se garantează de fapt marele principiu constituţional al independenţei judecătorului. Aceasta înseamnă că nici un organ – indiferent dacă este al puterii legislative sau executive ori chiar un organ de conducere judiciară – nu poate influenţa judecătorii în desfăşurarea activităţii lor, nimeni deci nu-i poate obliga ori să le dea sugestii pentru a-i determina astfel să pronunţe o hotărâre împotriva convingerilor lor intime.
Inamovibilitatea nu priveşte persoana, demnitatea şi liniştea vieţii magistratului, ci situaţia justiţiabilului, încrederea lui ca magistratul este la adăpost de orice făgăduială sau ameninţare din afară, ca el judecă la fel pe oricine, de pe orice treaptă socială ar fi după lege şi conştiinţa sa; de aceea o inamovibilitate mai desăvârşită este când şi înaintarea în grad sau orice semn de distincţiune nu atârnă de puterea executivă. În Anglia, independenta magistratului merge aşa de departe, încât, odată numit, el rămâne întotdeauna în locul şi gradul de la început, nemaiavând nimic de aşteptat, din partea oricărei puteri.
Potrivit Constituţiei, „Judecătorii numiţi de Preşedintele României – la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – sunt inamovibili, în condiţiile legii” (art.125 alin.1).
Şi dacă specificul activităţii de judecată face necesară existenţa principiului independenţei judecătorilor, să vedem dacă şi în ce măsură statutul acestora, cuprins în amintita lege, asigură aplicarea efectivă a acestui principiu fundamental.
Dar în ce anume consta inamovibilitatea? Semantic, termenul inamovibilitate derivă din latinescul perpetuus (in perpetuum factus) şi desemnează o situaţie juridică aparte creată acestei categorii profesionale (judecătorii), care nu pot fi destituiţi, înlocuiţi sau transferaţi din funcţia pe care o deţin pe timp nelimitat.  Aceasta în principiu. În realitate, actuala lege se abate de la definiţie.
Mai întâi, în actuala reglementare, inamovibilitatea nu este perpetuă, pe viaţă, adică atâta timp cât, potrivit art. 50 lit. e) din aceeaşi lege, judecătorul „este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei”. Căci, în pofida acestei prevederi, magistraţii de la judecătorii şi tribunale pot fi menţinuţi în funcţie numai până la împlinirea vârstei de 65 de ani, cei de la curţile de apel numai până la 68 de ani, iar cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numai până la vârsta de 70 de ani. Apoi, inamovibilitatea este drastic limitată în timp, dar – absurd – până şi în raport cu gradul instanţei. Această împrejurare aduce, firesc, prejudicii judecătorilor care doresc să fie avansaţi pe loc.
Aşadar, inamovibilitatea judecătorilor se limitează la aceea că nu pot fi mutaţi pentru interes de serviciu, iar mutarea, ca urmare a avansării, nu se poate face decât cu consimţământul lor. În fapt, suntem în prezenţa unei stabilităţi, aidoma celei recunoscute procurorilor.
Inamovibilitatea judecătorilor, consacrată prin articolul 124 din Constituţie, nu asigură în mod real independenţa judecătorilor. Or, numai în ipoteza în care se bucură de o reală independenţă, ştiindu-se ocrotiţi, sub aspectul promovării, transferării şi sancţionării, împotriva oricăror abuzuri ale puterii executive, judecătorii au libertatea psihică de a decide, întotdeauna, în deplin consens cu legea, cu conştiinţa lor. Este însă regretabil că şi actuala lege se abate de la definiţie, deşi nu există nici un motiv justificativ al acestei breşe în principiul inamovibilităţii, care ar putea să facă ca judecătorii să nu aibă conştiinţa unei independenţe totale faţă de puterea executivă, ceea ce, desigur, nu se va repercuta în mod benefic asupra actului de justiţie.
În concluzie, inamovibilitatea judecătorului român este superbă, dar nu prea există! 

duminică, 21 februarie 2016

Mic îndrumar juridic pentru politicienii români


Silviu Brucan susţinea că marile averi post-revoluţionare sunt legale, pentru că au fost făcute fără a se încălca vreo lege, în condiţiile unui... vid legislativ. În ceea ce mă priveşte, consider că niciodată la noi nu a fost vreun vid legislativ, nici măcar unul constituţional, invocat de domnul Ion Iliescu în ceea ce priveşte prima sa candidatură. Marile averi provin din marile infracţiuni în dauna proprietăţii publice, dintotdeauna sancţionate de Codul penal român. Marile averi s-au făcut, deci, prin neaplicarea Legii, prin închiderea ochilor de către cei aflaţi la putere. Care, culmea, continuă să creadă că au un statut diferit decât muritorii de rând. Or, demnitarul nu trebuie să se bucure de o protecţie penală mai mult decât, să zicem, femeia de serviciu de la Senat. Pentru că el, prin asumarea funcţiei, devine un etalon pentru ceilalţi, acceptând astfel să se expună judecăţii publice împreună cu familia sa.
Şi în momentul de faţă, în ciuda tuturor eforturilor mai mult sau mai puţin sincere depuse de autorităţile de la Bucureşti de-a lungul anilor, corupţia continuă să reprezinte cel mai periculos fenomen antisocial ce „macină” democraţia românească. Iar proliferarea fără precedent a acesteia a ajuns să aibă dimensiunile unei reale agresiuni împotriva înseşi bazelor statului de drept şi a instituţiilor acestuia.
În această situaţie gravă, în care faptele din sfera criminalităţii reprezintă o sursă de insecuritate şi un motiv puternic de îngrijorare pentru întreaga societate, lupta împotriva corupţiei este privită, de către toate forţele politice şi organizaţiile civice, drept o prioritate naţională.
Astfel, toată lumea este de acord că ar fi strict necesară consolidarea ordinii de drept şi crearea unui cadru legislativ care să ofere premisele unei campanii eficiente anticorupţie. Numai că, la fel de importantă ca severitatea legilor, este şi aplicarea ad litteram a acestora, fără nici un fel de conotaţii politice. Din păcate însă, trebuie să recunoaştem cu toţii că pe noi, românii, chiar dacă stăm bine la teorie, practica ne omoară!
Cred însă că este timpul să se nuanţeze sau să se analizeze mult mai riguros acest fenomen al corupţiei. Se spune că puterea corupe. Aşa este! Când vorbesc despre corupţie, unii lideri ai opoziţiei susţin însă că vinovată de această stare de corupţie este numai puterea. Se pare că domniile lor „uită” că, în momentul de faţă, o parte a fostei puteri se află în opoziţie. Or, tot ceea ce a relevat presa, indiferent de zona din care provin, cazurile semnalate s-au dovedit riguros adevărate. Cum spuneam, corupţia nu are culoare politică. Hoţul este hoţ, usl-ist sau pdl-ist. La fel, dreptatea este una singură, nu există dreptate tip usl sau de tip pdl, prm etc. Îmi place să cred că, dacă dreptatea fără culoare politică s-ar aplica la corupţia fără culoare politică, n-ar mai exista nici un fel de problemă.
Putem spera că actuala Justiţie va fi în stare să curme corupţia? Speranţe trebuie să existe, pentru că eu nu cred că judecătorul român este corupt. Sigur, şi în acest domeniu, ca şi în altele, pot exista oamenii corupţi, dar nu pot să accept ideea că Justiţia română nu îşi va face datoria pentru a stopa fenomenul corupţiei, în momentul în care de la Poliţie, de la Parchet vor ajunge în faţa instanţelor oameni trimişi în judecată pentru corupţie. Am remarcat că în ultima vreme Parchetul a reactivat unele dintre dosarele de fraudă care există şi stau în stare de aşteptare.

duminică, 14 februarie 2016

Deşertul corupţiei şi fata morgana… Justiţia


 Şi în momentul de faţă, deşi actualul cadru legislativ oferă suficiente instrumente juridice pentru desfăşurarea unei lupte eficiente împotriva corupţiei, aceasta continuă să reprezinte cel mai pericolos fenomen antisocial ce „macină” democraţia românească. Iar proliferarea fără precedent a corupţiei a ajuns să aibă dimensiunile unei reale agresiuni împotriva însăşi bazelor statului de drept şi a instituţiilor acestuia.
Este adevărat că atribuţiile Ministerului Justiţiei în raport cu instanţele judecătoreşti sunt de ordin exclusiv organizatoric şi administrativ. Judecătorii au devenit, în fine, stăpâni pe soluţiile lor; ei singuri hotărăsc dacă persoanele trimise în judecată sunt sau nu vinovate, după cum ei singuri cântăresc pedepsele ce vor fi aplicate infractorilor. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că cine-mparte dreptate, parte îşi face! Căci profesia de judecător este ceva aparte, este o profesie cu specificul şi responsabilitatea sa. Iată motivul pentru care Ministerul Justiţiei nu trebuie să ignore rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. Şi nici prevederile art.52 alin.3 din Constituţie, potrivit cărora „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.
Poate astfel se şi explică de ce, de atât amar de vreme, Ministerul Justiţiei a ajuns să fie privit ca o veritabilă oază de corupţie. Şi, indiferent de coloratura politică a celor aflaţi la guvernare, respectivul minister, în loc să fie „motorul” reformei şi integrării noastre europene, a fost mereu considerat, pe bună dreptate, „codaşul” plutonului.
În toate, dar în absolut toate rapoartele de activitate prezentate opiniei publice şi forurilor internaţionale de către Ministerul Justiţiei, în puseuri de sinceritate de-a dreptul inexplicabile, s-a recunoscut cu seninătate existenţa marii corupţii. Dar, cel puţin până acum, factorii principali de decizie s-au mulţumit întotdeauna doar să constate ceea ce se întâmplă, fără a face însă nimic, ca şi cum de remedierea acestor probleme ar trebui să se ocupe alţii.
Principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei în cadrul ministerului au fost considerate, cel puţin în rapoartele oficiale, „lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, judecătorii şi procurorii fiind confruntaţi cu un număr foarte mare de dosare în care prevederile mai multor legi se contrazic între ele”; „deficienţele din activitatea unor magistraţi” şi „acordarea inamovibilităţii şi stabilităţii unor judecători şi procurori cu experienţă redusă”.
De asemenea, la acelaşi capitol al factorilor generatori de corupţie se încadrează şi „tratarea necorespunzătoare a justiţiabililor în sălile de judecată sau cabinetele procurorilor”; „accesul neîngrădit în toate spaţiile instanţelor şi discuţiile necontrolate, purtate pe holurile instanţelor”.
Cam acestea ar fi, „în mare”, zonele de vulnerabilitate la corupţie autoidentificate de către cei care încasează un salariu tocmai pentru aşa ceva. Nimic de zis, ar fi şi acestea „mici oaze” de corupţie.
Numai că se uită prea lesne că sunt deja zeci de cazuri de magistraţi cercetaţi nu numai pentru deja banala luare de mită, dar şi călăuzire în scopul trecerii frauduloase a frontierei sau trafic de carne vie, nemailipsind decât proxenetismul sau pedofilia pentru ca tacâmul infracţional să fie complet. Iar în toată această avalanşă de scandaluri de corupţie în care sunt implicaţi în ultimul timp magistraţii români, nu putem pur şi simplu să ne mulţumim cu trimiterea în judecată, pe bandă rulantă, a noi şi noi magistraţi.
Fiindcă, ca şi în cazul adolescenţilor, se pare că la noi, şi magistraţii ar cam trebui feriţi de anturajul păgubos pe care îl frecventează. Iar acesta a fost rolul sutelor de ofiţeri S.I.P.A., ce împânzeau mai mult de jumătate din organigrama Ministerului Justiţiei. Numai că activitatea acestora fiind sublimă, dar lipsind cu desăvârşire, la propunerea ministrului Justiţiei, Guvernul a desfiinţat Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie, cu motivarea că există suspiciuni că misteriosul serviciu secret al Justiţiei urmăreşte magistraţii. Asta în timp ce, într-un alt minister-cheie, cum este cel al Administraţiei şi Internelor, lucrurile s-au urnit. S-a înfiinţat o nouă Direcţie specializată în „sabotarea” corupţilor din propria ogradă, au fost aduşi oameni care şi-au dovedit profesionalismul. Poate că n-ar fi tocmai rău ca şi la Justiţie să fie preluat acest model şi ca apaticul S.I.P.A. să fie scos, în sfârşit, din letargie.

sâmbătă, 13 februarie 2016

Justiţia sub papucul politicului?


Să lăsăm un pic la o parte iureşul consideraţiilor privind rolul pe care îl poate avea şi ar trebui să îl aibă justiţia în eradicarea corupţiei. Dacă tot vorbim atâta de justiţie, poate a sosit clipa să ne şi întrebăm cum ar trebui să fie ea.
În ceea ce mă priveşte consider că justiţia trebuie să fie independentă pentru a putea fi obiectivă şi imparţială. Independenţa Justiţiei faţă de alte organe de stat, faţă de opinia publică, faţă de orice ingerinţă, de oriunde ar veni, constituie o condiţie esenţială pentru ca ea să-şi poată îndeplini cu demnitate rolul social ce îi revine. Iar independenţa Justiţiei este garantată de inamovibilitatea judecătorilor.
Problema asupra căreia considerăm că trebuie să se oprească cercetarea istorico-politică şi cea juridică este de a şti dacă legiferarea existentă, pe de o parte, şi organele de justiţie în funcţiune, pe de altă parte, sunt în măsură să soluţioneze în mod satisfăcător asemenea procese, care au nu numai un caracter juridic, ci şi pronunţate tente politice. Pentru că, în asemenea procese, faptele supuse judecăţii nu pot fi scoase din complexul de coordonate politice în care au avut loc, coordonate în lipsa cărora faptele respective nu ar fi putut fi săvârşite. Politicul apare nu ca o simplă circumstanţă ocazională, ci ca o condiţie cauzală necesară infracţiunilor pusă în sarcina celor trimişi în judecată.
Se pune întrebarea: dacă politicul nu poate fi înlăturat din antecedenţa cauzală a unor asemenea fapte, poate fi el eludat atunci când este vorba de evaluarea acestor fapte în balanţa justiţiei? Puşi în faţa unor procese în care politicul deţine o dimensiune esenţială, vor putea oare judecătorii să includă această dimensiune în cadrul normelor de drept în vigoare şi al practicilor rutinare, destinate altor dimensiuni, mai simple, mai obişnuite, din care se ţese pânza vieţii cotidiene? Răspunsul, credem, este negativ. Judecătorii nu pot să nu simtă că, dincolo de normele juridice, pe care le cunosc bine şi ştiu să le aplice, mai există o serie de elemente politice greu de definit, care dau procesului o fizionomie specifică. Problema este: vor putea să toarne în modestele tipare juridice elementele – adesea clocotitoare – ale politicului?
Chemată să judece un asemenea proces, instanţa de judecată ar putea fi parţial influenţată de pulsaţiile politice ale momentului. Ea va căuta, poate, să descifreze aceste pulsaţii şi este posibil ca ele să se reflecte – măcar parţial – în hotărâre, fie că au fost intuite corecte, fie că au fost doar bănuite, dacă nu chiar evaluate greşit.
Aşadar, se poate admite că străduinţa de a da o hotărâre întemeiată pe corecta interpretare a dispoziţiilor legale se împlineşte în asemenea cazuri cu influenţele oculte şi insesizabile ale atmosferei politice generale din momentul judecăţii şi cu percepţia pe care judecătorii o au, în acel moment, privind realităţile politice ale timpului când au avut loc faptele judecate.
Acest amalgam de intuiţii şi influenţe îşi pune adesea amprenta pe hotărârea pronunţată. Este verosimil, dacă nu chiar posibil, ca această hotărâre să se deosebească de hotărârile obişnuite, limitate la o aplicare cât mai conştiincioasă – şi implicit rigidă – a textelor de lege, la fapte stabilite printr-o apreciere obiectivă a probelor. Ea va cuprinde acele elemente greu de definit cu care politicul se insinuează în conştiinţele oamenilor, implicit în conştiinţele judecătorilor.
Iată cum s-ar explica aparentele incoerenţe ale unor hotărâri, contradicţiile ce pot apărea între soluţiile unor instanţe, aspectul deficitar cu care se soldează uneori efortul vizibil al unor judecători de a se situa pe poziţia cea mai conformă cu dreptatea.

luni, 8 februarie 2016

Va consolida justiţia prestigiul autorităţilor?


Articolul 257 alin.(4) din Codul penal prevede agravarea pedepsei pentru infracţiunea de ultraj, dacă faptele  de ameninţare (6 luni la 2 ani), lovire sau orice acte de violenţă (6 luni la 5 ani sau amendă), vătămare corporală (2 ani la 7 ani), vătămare corporală cauzatoare de moarte (de la 6 la 12 ani) și omor (10 la 20 ani) sunt comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau asupra unui membru de familie al funcționarului public, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Nu vom insista asupra raportului dintre democraţie şi protejarea excesivă a organelor autorităţii de stat. Este de resortul politologilor şi sociologilor să examineze dacă protejarea excesivă a organelor puterii de stat, care constituie o caracteristică definitorie a statutului dictatorial, este compatibilă şi cu o conducere democratică în care apropierea şi concordanţa de obiective dintre putere şi popor par a exclude severitatea sancţionatorie specifică statului poliţist. Ne vom opri numai asupra unor aspecte pe care le considerăm legate de raţiunea juridică şi de fundamentarea morală a dispoziţiei legale privind infracţiunea de ultraj.
Această infracţiune face parte dintre infracţiunile pe care legea le caracterizează ca fiind „contra autorităţii”. Ocrotirea penală este acordată în cadrul acestei infracţiuni autorităţii de stat. Dar autoritatea de stat este una singură, indiferent de organul prin care ea se exercită. Oricare ar fi acest organ, atingerea ce se aduce exercitării funcţiei sale loveşte autoritatea de stat, iar aceasta este una singură, este aceeaşi la toate nivelele funcţiilor îndeplinite. Aşa încât lovirea, vătămarea corporală sau orice acte de violenţă (fizică ori verbală) sau ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii are aceeaşi rezonanţă socială nocivă, indiferent de natura funcţiei şi de poziţia ierarhică a funcţionarului respectiv, căci această rezonanţă socială nocivă se măsoară nu după natura şi gradul ierarhic al funcţiei, ci după respectul unic şi nediferenţiat ce se datorează autorităţii de stat. Aşa precum acelaşi respect-unic şi nediferenţiat – i se datorează drapelului ţării, fie că este arborat pe faţada Parlamentului, fie că este înfipt la poarta unei şcoli primare dintr-o localitate rurală, tot aşa, acelaşi respect – unic şi nediferenţiat – i se datorează autorităţii de stat, oricare ar fi funcţia celui ce reprezintă această autoritate.
În Codul penal este prevăzută, între infracţiunile săvârşite de militari, şi aceea de lovire a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat ori a inferiorului de către superior sau șef, atunci când cel lovit se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuții (art.420 Cod penal). De observat că textul menționat nu cuprinde niciun fel de diferenţiere a pedepei (închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă) în raport cu gradul sau funcţia militară ale celui lovit. Fie că acesta este un general sau un plutonier, fie că este şef de Stat Major sau simplu ofiţer de administraţie, pedeapsa prevăzută de lege este aceeaşi pentru cel ce a săvârşit lovirea. La fel, asemenea diferenţieri nu şi-ar avea loc nici în cazul respectului datorat autorităţii de stat. Desigur că în fapt, pentru a stabili o pedeapsă mai severă sau mai blândă, judecătorii vor ţine seama de toate împrejurările concrete ale cauzei, între care se numără şi natura funcţiei celui ultragiat. Dar aceasta este o problemă de individualizare a pedepsei de către judecători, nu de reglementare prin lege a acesteia.
Desigur, în principiu, înscrierea în lege a unei agravante legate de poziţia victimei nu constituie o erezie juridică. Dar s-ar putea ca legiferarea agravantei la care ne-am referit mai sus să fie considerată ca o inoportunitate juridică, o distanţare de principiile democratice şi o privire oarecum superficială asupra a ceea ce trebuie să însemne prestigiul autorităţii publice. 

miercuri, 3 februarie 2016

Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri


Au trecut aproape șaisprezece ani de la intrarea în vigoare a legii răspunderii ministeriale, cincisprezece ani în care lumea politică s-a tot frământat pe tema răspunderii penale a parlamentarilor-miniştri. Invocând „imunitatea parlamentară” consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie, unii continuă să să-şi închipuie că miniştrii sunt persoane sacrosante ce plutesc deasupra muritorilor de rând. Or, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează decât în ceea ce priveşte voturile şi opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean.
Pe piaţa ideilor juridice şi-au făcut apariţia cele mai bizare teorii. Se aud voci potrivit cărora miniştrii nu pot fi traşi la răspundere întrucât, vezi Doamne!, se bucură de „imunitate”. Or, cum am subliniat în mod repetat, nu este vorba de imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.1 din Constituţie, respectiv de lipsa „răspunderii juridice” pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului de parlamentar, ci de răspunderea penală prevăzută atât de art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie, cât şi de Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Sunt apoi alţi specialişti care se pun pe poziţii clar partizane, plecând de la premisa că legea penală ordinară le-ar putea fi aplicată miniştrilor de o manieră selectivă, şi anume „numai în măsura în care faptele nu sunt compatibile cu natura calităţii de demnitar”. Fals. Nici o infracţiune nu este compatibilă cu funcţia de ministru. Ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite.
De altfel, ideea este evident inacceptabilă din simplul motiv că toţi cetăţenii, de la vlădică la opincă, sunt, în egală măsură, supuşi legii, nimeni – indiferent de funcţia pe care o ocupă – neputând a avea obrăznicia de a se considera mai presus de lege. Aşa zice Constituţia.
Legea stabileşte în seama miniştrilor trei rânduri de răspunderi precis delimitate. Prima dintre acestea este cea politică şi ea se materializează în întrebările şi interpelările ce le pot fi adresate în Parlament şi, în aceeaşi zonă, se înscrie şi faimoasa moţiune de cenzură cu care cât de cât am început să ne familiarizăm. Există apoi răspunderea civilă pentru daunele aduse cetăţenilor prin acte sau fapte contrare legilor în vigoare. În acest context, cetăţenii pot face uz de instituţia contenciosului administrativ. Am lăsat anume la urmă veritabilul măr al discordiei: răspunderea penală.
În ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, Constituţia statuează că în afara răspunderii politice în faţa Parlamentului, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (art.109 alin.2).
Ei bine, exact aceleaşi prevederi, exact aceeaşi înşiruire de principii constituţionale este reprodusă întocmai în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială. Astfel, potrivit art.11 din această lege, „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”.
În ceea ce priveşte cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege” sunt reglementate în art.8 din Legea nr.115/1999:
(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.
(2) Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:
a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată;
b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte”.
Este limpede că asemenea infracţiuni nu îşi pot găsi locul în Codul penal şi, tocmai de aceea, a fost necesară o lege specială în această materie.
Aşadar, pentru infracţiunile de drept comun ce nu au nici o legătură cu mandatul de parlamentar ori cu statutul de membru al Guvernului, comise în timpul exercitării funcţiilor lor, parlamentarii-miniştri răspund penal ca oricare alt cetăţean.
Legea specială a responsabilității ministeriale nu-l scutește pe ministru de prevederile Codului penal; ea nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracțiuni specifice acestei funcții și care constituie infracțiuni care nu pot fi săvârșite decât de un ministru în exercițiul funcției sale.

duminică, 31 ianuarie 2016

Împiedicarea exercitării dreptului la vot

 

Potrivit art.11 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”.
În ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului, Constituţia precizează că în afara răspunderii politice în faţa Parlamentului, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (art.109 alin.2).
Aşa cum precizam în articolul Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri, cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege” sunt incidente prevederile art.8 din Legea nr.115/1999:
(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.
(2) Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:
a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată;
b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte”.
Este limpede că asemenea infracţiuni nu îşi pot găsi locul în Codul penal şi, tocmai de aceea, a fost necesară o lege specială în această materie.
Aşadar, cazurile de răspundere penală instituite prin art.8 din legea specială, privind faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, constituie infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de un ministru în exerciţiul funcţiei sale şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 12 ani.
În aceaste cazuri (împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean), ori de câte ori Camera Deputaţilor, Senatul ori Preşedintele României cer urmărirea penală, nu Parlamentul este cel care stabileşte dacă aprobă sau nu urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputatului ori senatorului, ci însuşi procurorul de caz stabileşte dacă faptele au fost sau nu săvârşite de membrul Guvernului în exerciţiul funcţiei sale şi dacă constituie vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art.8 din legea specială.

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

INFRACŢIUNEA DE CORUPERE A ALEGĂTORILOR


Infracţiunea de corupere a alegătorilor este definită de art.386 din  noul Cod penal într-o singură variantă normativă: „Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
Norma din alin.(2) al art. 386 noul Cod penal are rolul de normă de interpretare contextuală:  „nu intră în categoria bunurilor prevăzute în alin.(1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice”.
Conform textelor  invocate, „(3) în categoria bunurilor prevăzute la alin.(1) sunt incluse şi alimente, băuturi alcoolice sau nealcoolice, produse din tutun ori mărfuri nealimentare.
Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin.(1) materialele şi obiectele de propagandă electorală, precum: afişe, pliante, cărţi poştale, calendare, caiete ilustrate, pixuri, brichete, chibrituri, insigne, ecusoane, dvd-uri, fanioane, steaguri, căni, pungi, tricouri, şepci, eşarfe, fulare, veste, fesuri, mănuşi, pelerine, jachjete inscripţionate cu însemnele electorale ale formaţiunilor politice sau ale candidaţilor care participă la alegeri.
Sunt exceptate, de asemenea, de la prevederile alin.(1) şi alte obiective de propagandă electorală, inscripţionate cu însemnele electorale ale formaţiunilor politice sau ale candidaţilor care participă la alegeri, a căror valoare nu depăşeşte 10 lei fără TVA pentru fiecare articol, fără ca aceste bunuri să poată fi alimente, băuturi alcoolice sau nealcoolice ori produse din tutun.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Este nevoie de cărţile de alegător?


Pentru a mă face mai bine înţeles, trebuie să precizez că totul porneşte de la Hotărârea de Guvern nr.729/1992 privind organizarea activităţii de întocmire şi eliberare a cărţii de alegător, în cuprinsul căreia se prevedea: „Cartea de alegător este documentul pe baza căruia se exercită dreptul de vot începând cu anul 1993. Exercitarea dreptului de vot pentru toate consultările electorale cu caracter naţional se face numai pe baza cărţii de alegător” (s.n.). Fondurile pentru confecţionarea şi distribuirea acestor documente au deposit un miliard de lei şi au fost alocate din bugetul Secretariatului General al Guvernului. De atunci şi până în prezent, cărţile de alegător nu au fost folosite nici la alegerile parlamentare din anii 1996, 2000, 2004, 2008 şi nici la alegerea Preşedintelui României.
Deşi prin Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată prin Legea nr.76/2012 – s-a stabilit că „Prevederile prezentului titlu referitoare la utilizarea cărţilor de alegător se aplică începând cu alegerile parlamentare din anul 2012 (art.72 alin.1), aceste documente nu au fost folosite nici la ultimul referendum pentru demiterea Preşedintelui României şi, vă asigur, ele nu vor fi folosite nici la alegerea Preşedintelui României în 2014.
Aşa cum precizam într-un alt articol (Ce se întâmplă cu Legea electorală?), Guvernul s-a orientat rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – prin care a modificat prevederile referitoare la Registrul electoral naţional, în sensul că el se aplică începând cu 1 ianuarie 2013 – modifică şi art.72 alin.1 după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la utilizarea cărţilor de alegător se aplică începând cu alegerile parlamentare din anul 2016”.
Este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul, după cum nu a asigurat baza de date centralizată în Registrul electoral naţional, nu a asigurat nici cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului din 9 decembrie 2012 şi nu va asigura nici cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Preşedintelui României în 2014.
În condiţii normale, categoric ar fi nevoie de cărţile de alegător. Pentru că pe baza acestor extrem de importante documente se exercită un drept fundamental al omului: acela de a alege cu încredinţarea că voinţa sa nu va fi în nici un fel alterată.
Sigur că este nevoie de cartea de alegător. Raportându-mă însă la cele ce preced, deduc că nu eliberarea cărţilor de alegător este marea problemă, ci modul voit defectuos în care au fost concepute acestea inclusiv sub aspectul utilizării.
În adevăr, aşa cum este concepută, cartea de alegător nu ne scuteşte de fraudă, întrucât vom avea asupra noastră un al doilea buletin de identitate, căci potrivit art.28: „Exercitarea dreptului de vot în alegeri se face numai pe baza actului de identitate şi a cărţii de alegător, eliberată în condiţiile prezentului titlu”. Singura precizare a Guvernului este că „fiecare carte de alegător poartă un număr care corespunde numărului de ordine din lista electorală permanentă”. Trec peste împrejurarea că listele nu au fost actualizate, dar nu pot face abstracţie de faptul că ele – citez din Hotărâre – „se păstrează într-un registru cu foi detaşabile”. Aşa fiind, ce garanţie ne dau ele  că alegerile nu pot fi măsluite?
Fireşte că se putea concepe un sistem cinstit, care să excludă frauda! Dar pentru aşa ceva trebuia să fie reactivată legea din februarie 1907 privind cărţile de alegător şi listele electorale (iată că nimic nu e nou sub soare). Cărţile de alegător se eliberau atunci dintr-un registru „a-souche” (cu matcă), aşa cum s-a făcut cu faimoasele cupoane nominative. Fiecare carte avea un număr de taloane, corespunzător fiecărui scrutin şi taloanele erau reţinute de comisia electorală în momentul înmânării buletinului de vot. Apoi, taloanele erau sigilate de magistrat şi păstrate la tribunal spre confruntare timp de 30 zile. În aceste condiţii, cărţile nu puteau fi folosite precum buletinele de identitate de mai multe ori la aceeaşi secţie de votare sau la mai multe centre de votare!
Pretutindeni în lume – am în vedere, fireşte, ţările autentic democratice – rolul principal îl deţine corpul independent şi neutru al magistraţilor. Şi pentru că veni vorba, e bine să ştiţi că Justiţiei nu i s-a acordat nici un rol, ea fiind, practic, exclusă. În concepţia actualei legi, primadonele acestei proceduri electorale sunt prefecţii şi primarii.
Or, în legislaţia românească veche – mă gândesc la legea din februarie 1907 – întregul proces era în mâna magistratului. Magistratul român nu era chemat să numere buletinele de vot din sacii aduşi la miezul nopţii de preşedinţii secţiilor de votare, ci el elibera cărţile de alegător, el opera modificările necesare şi tot el soluţiona pierderile, sustragerile şi orice incident ivit pe parcurs.



duminică, 24 ianuarie 2016

Este S.I.P.A. într‑o ureche?


„Este important ca sistemul judecătoresc să devină o realitate!” Este declaraţia de‑a dreptul terifiantă a premierului Năstase după zdrobitorul „succes” înregistrat cu ocazia prezentării raportului U.E. privind ţara noastră. Cu aceeaşi seninătate demnă de o cauză mai bună cu care până nu demult îşi îndemna opozanţii să‑i ia ouăle la numărat, primul ministru recunoaşte practic că la noi reforma Justiţiei nu este decât o simplă fantasmagorie. Că au dreptate forurile internaţionale şi opinia publică românească atunci când cer cu insistenţă garantarea independenţei Justiţiei. Dar, mai ceva decât în poveştile cu „Cănuţă om sucit”, acum „primadonele” din corul nemulţumiţilor sunt reprezentate tocmai de vocile iritate ale lui Adrian Năstase şi Rodica Stănoiu. Adică tocmai oamenii care, totuşi, sunt în „miezul” problemei.
Este absurd să‑i cerem ministrului Justiţiei să renoveze toate tribunalele din ţară, să angajeze suficienţi magistraţi capabili şi să stârpească corupţia din propria ogradă când, în toată ţara, lucrurile merg aşa cum merg. Însă a da nişte minime lămuriri în ceea ce priveşte „giratul” Serviciu Independent de Protecţie şi Anticorupţie ar putea şi domnia sa. Mai ales că, peste un an de zile, Partidul Democrat a atras atenţia insistent şi în nenumărate rânduri asupra pericolului naţional reprezentat de acest temut S.I.P.A. Am prezentat, în premieră, date conform cărora mai mult de jumătate din Organigrama Ministerului Justiţiei este încărcată cu membrii S.I.P.A. Am cerut public bugetul alocat acestui serviciu şi regulamentul după care el funcţionează. Atât cât poate fi dat publicităţii, bineînţeles. Dar ministrul Justiţiei a tăcut mâlc, întărind astfel informaţiile cum că nici domnia sa nu prea ar avea habar cu ce se mănâncă acest S.I.P.A, pe lângă care rivalele S.R.I., S.I.E., şi S.P.P. par nişte modele de transparenţă. Mai mult, mass‑media afirmă că d‑na Stănoiu este filată zi şi noapte de proprii angajaţi, „şefa” nefiind decât o banală „victimă” a foştilor ofiţeri din fosta Direcţie I a Securităţii, ce conduc acum S.I.P.A. Din nou, toţi cei implicaţi în aceste dezvăluiri au tăcut. Şi, deodată, după ce s‑a jucat de‑a „Omul Fantomas” atâţia ani, un anume general cu nume predestinat serviciilor secrete îşi dă demisia de la conducerea S.I.P.A. şi acceptă să pozeze surâzător, ca vedetele de cinema. Dezvăluirile privind afacerile fabuloase şi cu iz de corupţie învârtite de apropiaţii şi rudele generalului Ureche curg ca pe bandă rulantă. Ca şi acelea privind apartenenţa sa la fosta poliţie politică, la metodele actuale de şantajare a magistraţilor incomozi. La „protecţia” acordată unor clanuri mafiote. La nepăsarea cu care sunt tratate nu doar scăpările de transparenţă ale societăţii civile, dar şi cele făcute oficial de Parlament.
Înalţii oficiali europeni se declară îngroziţi de existenţa unui serviciu secret ce se ocupa strict cu ascultarea telefoanelor magistraţilor şi ne taie macaroana unei integrări apropiate, principalul motiv fiind tocmai corupţia din justiţie. Iar în tot acest timp, Rodica Stănoiu se arată doar preocupată de hârjoana adolescentină avută cu ministrul de Interne. Nu suntem naivi să credem că S.I.P.A. este într‑o singură ureche şi, gata, odată cu demisia misteriosului general totul a intrat în normal. Scandalul este prea mare pentru ca să mai fie considerat ca o spălare a rufelor murdare în marea familie pesedistă. Iată de ce cerem ministrului Justiţiei cel puţin să‑şi asume public responsabilitatea pentru activitatea S.I.P.A., dacă nu poate da alte lămuriri în această privinţă. Să dea asigurări că nu este şantajat de proprii angajaţi şi că poate astfel acţiona pentru accelerarea reformei sistemului judecătoresc, solicitare expresă şi deja ultima din partea Uniunii Europene. Iar dacă d‑na Stănoiu refuză şi de această dată fie şi măcar să pronunţe iniţialele S.I.P.A., este clar că şi tăcerea este un răspuns. Şi atunci, dacă recunoaşte implicit că este practic la mâna ofiţerilor S.I.P.A., ar face bine să‑i facă o bucurie şefului său pe linie de partid şi să se prindă în hora demisiilor cu care Adrian Năstase încearcă să arunce praf în ochii comunităţii internaţionale. Deci, în calitate de ministru al Justiţiei, giraţi sau nu activitatea S.I.P.A şi a „urechiuşelor” rămase încă acolo? "

(Curentul – 18 noiembrie 2003)

vineri, 22 ianuarie 2016

Democraţia implică exercitarea dreptului de vot


Instaurarea democraţiei şi eforturile de a-i respecta esenţa şi exigenţele au dus la o schimbare nu atât de mentalitate, cât de preocupări ale populaţiei în ţările în care regimul democratic este luat în serios. Este vorba de preocupările îndreptate către modul în care sunt conduse treburile statului şi către coeficientul de capacitate, de competenţă şi corectitudine a celor ce deţin frânele conducerii.
Democraţia implică participarea cetăţenilor la rezolvarea treburilor statului. Această participare se realizează prin exercitarea de către fiecare cetăţean a dreptului electoral: dreptul de a alege pe cel ce urmează să intre în organele de conducere ale statului. În momentul când îşi exercită dreptul de vot, fiecare cetăţean este, dar mai ales trebuie să fie conştient că prin această operaţie, aparent simplă şi anodină – punerea unei ştampile pe anumite nume – el contribuie în mod efectiv la determinarea modului în care ţara va fi condusă. Ţara şi implicit propriile lui interese. De aceea, el are dreptul şi, mai mult decât atât, datoria de a cunoaşte pe cel pe care-l votează. Iar mai târziu, atunci când conducerea statului s-a constituit şi ea funcţionează cu efecte asupra vieţii tuturor cetăţenilor, aceştia au dreptul de a-i cunoaşte bine pe cei care le influenţează şi direcţionează destinele. Au dreptul de a-i cunoaşte în tot ceea ce priveşte capacitatea lor, competenţa, modul de comportare, moralitatea şi natura relaţiilor pe care le întreţin. Această cunoaştere, privind pe cei ce candidează spre a fi aleşi sau pe cei ce au fost aleşi, nu trebuie să reprezinte simpla satisfacţie a unei curiozităţi clevetitoare, ci este o formă prin care fiecare cetăţean în parte se edifică cu privire la acei ce urmează să-l conducă sau care-l conduc şi-i direcţionează viaţa.
Democraţia nu poate fi concepută fără o complementaritate de răspundere între alegător şi ales, între cetăţean şi organ de stat, complementaritate care îi dă cetăţeanului dreptul de a-l cunoaşte pe acel care a avut, are sau va avea un rol în conducerea mecanismului atât de complicat al vieţii de stat.
În realizarea acestui drept al cetăţeanului, organele de presă au un rol. Lor le revine adesea sarcina de a investiga şi face cunoscută înfăţişarea reală a vieţii publice şi personale, a celor aflaţi pe înălţimile piramidei politice, aspiranţi la postul de conducere sau deţinători ai unor asemenea posturi.