Închipuita posibilitate de „ridicare” a imunităţii parlamentare

Redactarea defectuoasă a articolului 72 din Constituţia României, revizuită în 2003 – constând în comasarea alineatelor (1), (2) şi (3) în cadrul aceluiaşi articol titrat „Imunitatea parlamentară” – a dat naştere ideii greşite că parlamentarii s-ar bucura de o veritabilă impunitate, respectiv de o  imunitate generală şi absolută, în virtutea căreia deputatul sau senatorul nu poate deveni niciodată subiect de drept penal oricare ar fi faptul ilicit comis şi oricare ar fi circumstanţele sale.

Pentru a afla ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textul constituţional în discuţie, admitând cu toată onestitatea că art.72 alin.(1) tratează imunitatea parlamentară, în vreme ce art.72 alin.(2) şi (3) soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarului.

1. Art.72 alin.(1) – potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” – defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară.

Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înţelege că acest text constituţional reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea parlamentarului de reprezentant al poporului.  Deci, imunitatea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva legii penale. Căci, nu s-a dorit sustragerea parlamentarului de la răspunderea penală, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea posibilitatea să îl supună la presiuni ori împotriva sa să se comită abuzuri.

Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1) este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) având ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici o cale judiciară pentru a constata existenţa ei. Ea există, pur şi simplu, însă, repet, imunitatea nu se aplică decât în sfera politică şi garantează numai libertatea de conştiinţă şi de expresie a parlamentarului.

Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte faptele ilicite care rezultă din voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Nici senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.

Aşadar, imunitatea parlamentară prevăzută la art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Iată de ce imunitatea nu poate fi „ridicată” printr-o hotărâre a Camerei din care face parte deputatul sau senatorul. Aceasta pentru simplul fapt că imunitatea nu-i aparţine parlamentarului, ci îi este dată în baza calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei care l-au ales trebuie să aibă garanţia că parlamentarul le va reprezenta interesele chiar dacă, în vâltoarea unor declaraţii politice, mai strecoară şi câte o insultă sau calomnie.

2.   Potrivit art.72 alin.(2): „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

a) Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului...”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean. Cu alte cuvinte, pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean.

b)  În ceea ce priveşte cea de-a doua parte a aceluiaşi articol, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii... nu pot fi percheziţionaţi reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată de art.72 alin.(1) din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze garanţia procesuală a libertăţii conştiinţei şi de exprimare a parlamentarilor.

Această garanţie procesuală consacrată de Constituţie are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a îşi exercita funcţia ca o consecinţă a unei urmăriri represive sau abuzive inspirate de presupuse motive politice.

Cu alte cuvinte, această garanție procesuală nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătorești pentru faptele cu caracter penal străine exercitării mandatului.

Or, respectiva garanţie constituțională este prevăzută şi de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de legea fundamentală şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul.

Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor unor fapte cu caracter penal ce-l pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde încuviinţarea (autorizarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a temeiului care ar impune percheziţia, reţinerea sau arestarea sa, cu dreptul de a fi ascultat.

Dar această garanţie de ordin constitutional şi procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a fost surprins asupra faptei de corupție, furt, viol, infracțiuni rutiere etc., care nu au nimic în comun cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Căci, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîmtârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.(3)). Această din urmă adăugire a textului în discuție este vădit neconstituțională!

De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.

În concluzie, Constituţia României nu a consacrat nicicând închipuita posibilitate de "ridicare" a imunităţii. Căci imunitatea nu are nici în clin, nici în mânecă cu răspunderea pentru fapte ilicite "care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului" şi pentru care parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean şi nici cu răspunderea membrilor Guvernului pentru faptele ilicite săvârşite "în exerciţiul funcţiei lor" şi pentru care ministrul-parlamentar răspunde penal potrivit Codului penal şi Legii nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

Apropo, nu înțeleg de ce DNA se încăpățânează să ceară Parlamentului „ridicarea imunității”, și nu doar să încuviințeze percheziționarea, reținerea sau arestarea preventivă a suspectului sau învinuitului, dacă bineînțeles există vreunul dintre cazurile prevăzute de Codul de procedură penală.

Discutarea cererilor de „ridicare” a imunităţii

Trebuie să vă spun de la bun început că nu împărtăşesc iniţiativa soluţionării cererilor de „ridicare a imunităţii” inclusă în proiectul de modificare a Statutului parlamentarilor. Potrivit acestei iniţiative – după cum reţine jurnalista Rodica Ciobanu (în Gândul din 17.01.2013) – „parlamentarii/miniştrii vor fi judecaţi, întâi, de Parlament, iar cererea de declanşare a urmăririi penale împotriva acestora adresată de ministrul Justiţiei trebuie însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet, raportul comisiei parlamentare urmând să facă referire la acestea, precum şi la temeiul legal şi motivele invocate de procurori. Cu alte cuvinte, comisia de imunităţi, care solicită dosarul doar în cazul percheziţiei şi arestării, nu-l dă pe mâna Parchetului pe respectivul decât după ce-l judecă pe baza dovezilor, substituindu-se, astfel, justiţiei. Mai mult, în cazul în care constată că nu există temei pentru reţinerea unui parlamentar/ministru, Camera ar putea trimite hotărârea sa la CSM pentru a lua măsurile care se impun trecându-şi, aşadar, în statut o acţiune de intimidare a procurorilor”.

Comisia de statut a menţinut forma iniţiatorilor proiectului de modificare a Statutului parlamentarilor în cazul solicitărilor de arestare, reţinere sau percheziţie a acestora, făcându-se referire la „motivele concrete şi temeinice” ale cererii procurorilor. Astfel, în proiectul de lege adoptat de Comisia de statut se menţionează că solicitarea de reţinere, arestare sau percheziţie „trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice, care justifică, luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei”. În baza acestei solicitări parlamentarii pot decide la nivelul comisiei de specialitate în cel mult 3 zile recomandarea pe care o fac plenului respectivei Camerei Parlamentului.

Cred că, în prealabil adoptării acestui mutant legislativ era necesar, se impunea nu numai revizuirea art.72 din Constituţie, titrat „Imunitatea parlamentară”, dar şi a cazurilor şi condiţiilor prevăzute de legea penală care justifică restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean dar, în acelaşi timp, şi rediscutarea acestei instituţii – imunitatea parlamentară. Mărturisesc că am fost preocupat de această problemă şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere (Imunitatea parlamentară şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale).

Acum, pentru a nu vă mai reține atenția cu chestiuni juridice și pentru a fi pe înțelesul celor ce nu au pregătire în domeniu, am să mă refer strict la înțelesul celor trei alineate ale art.72 din Constituție, care, redactate în cadrul aceluiași articol titrat „Imunitatea parlamentară” a dat naștere ideii greșite că parlamentarii s-ar bucura de impunitate, respectiv de o veritabilă imunitate generală și absolută, în virtutea căreia făptuitorul nu poate deveni subiect de drept penal oricare fapta comisă și oricare ar fi circumstanțele sale.

În primul rând, trebuie să facem unele clarificări în această problemă. Căci parlamentarii au dat cu totul alt sens imunității de care se bucură ei în temeiul art.72 alin.1 din Constituție. Unii au înțeles că indiferent în ce condiții și oriunde ar săvârși o infracțiune, indiferent de infracțiune de infracțiune și de gravitatea ei, ar scăpa incidenței legii penale, ceea ce e inadmisibil.

1. În ceea ce priveşte solicitările de arestare, reţinere sau percheziţie pe baza cărora Parlamentul urmează a încuviinţa trimiterea în judecată penală a deputaţilor ori senatorilor

Cum arătam, pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În acest sens art.72 alin.2, în prima sa parte, precizează că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, …”. În partea finală a aceluiaşi text, legiuitorul constituant găseşte de cuviinţă să adauge: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, adăugire pe care unii s-au grăbit să o califice – greşit! – ca fiind o prelungire a imunităţii parlamentare.

„Protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României, sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale, nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte. Această garanţie este menită să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Ea nu suprimă represiunea penală, ci doar întârzie momentul judecăţii, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exerciţiul funcţiei sale. Mai exact spus, întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. 

Iar „încuviinţarea” – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – „trebuie însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet”. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe respectivul parlamentar, citez: „decât după ce îl judecă pe baza dovezilor”. Greşit! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Căci, potrivit Constituţiei, „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

Aşadar, Parlamentul nu este chemat să „judece” fapta ilicită aflată în cursul urmăririi penale, ci doar să „încuviinţeze” percheziţionarea, reţinerea sau arestarea preventivă a învinuitului, dacă există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală şi numai după ascultarea acestuia.

2. Este posibilă „ridicarea” imunității parlamentare?

Imunitatea menționată în art.72 alin.1 din Constituție, denumită și cauză de iresponsabilitate politică, poartă numai asupra acelor fapte ilicite care rezultă din voturile și opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredințat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară durează pe tot timpul mandatului parlamentar pentru faptele ilicite săvârșite în timpul exercitării acestuia. Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înțelege că acest articol, art.72 alin.1, reprezintă esența imunității parlamentare, care trebuie să apere nu persoana, ci calitatea acesteia.

Textul constituțional nu face decât să circumstanțieze conținutul concret al cauzei de iresponsabilitate politică specială la care ne-am referit. Deci, imunitatea nu poate funcționa ca o „umbrelă” sau, dacă vreți, ca o pavăză împotriva legii penale. Nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid ar aparține, de la răspunderea penală, ci doar deplina libertate a opiniei sale politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea posibilitatea să-l supună la presiuni sau împotriva sa să se comită abuzuri.

Din păcate, lucrurile s-au extrapolat și, indiferent dacă faptele ilicite săvârșite în cursul exercitării mandatului derivă din voturile sau opiniile politice emise în timpul îndeplinirii acestuia (calomnie, insultă, în febra dezbaterilor parlamentare și care, potrivit art.72 alin.1, pot atrage răspunderea juridică, respectiv civilă, disciplinară ori contravențională), ori care nu au nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în cursul îndeplinirii mandatului (fapte infracționale), parlamentarul respectiv se grăbește să fluture, zor nevoie, steagul imunității.

Așadar, imunitatea parlamentară nu se aplică decât în sfera politică. Ea nu poate fi ridicată printr-o hotărâre a parlamentului, fiindcă ea nu îi aparține parlamentarului. Ea poate fi ridicată numai de alegători (nealegându-l și a doua oară). Nici senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunța sau încuviința renunțarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public și, deci, este de ordine publică.

Anihilarea statului de drept

Discurs parlamentar

"Trăim o perioadă în care problemele cu cât sunt mai multe, mai mari şi mai grave, cu atât sunt mai uşor de bagatelizat. La fel este tratată şi nesfârşita serie de încălcări flagrante ale Constituţiei României. Trebuie să spun, deşi cu părere de rău, că în România statul de drept şi ordinea constituţională au fost cu dibăcie anihilate. Echilibrul puterilor în stat a fost pur şi simplu fracturat. Şi, culmea tupeului politic, cei care au transformat România într-o republică guvernamentală tot bat monedă pe măreaţa idee a înfăptuirii unei democraţii reale. O gogoriţă. Nu poţi face democraţie prin dictatura legislativă a Guvernului. Nu poţi face reforma justiţiei călcând în picioare orice principiu de drept. Nu poţi vorbi de asanarea morală a clasei politice, atâta timp cât permiţi accederea în Parlament a infractorilor de drept comun şi a foştilor torţionari.

Deşi, prin Constituţie, delegarea legislativă este o excepţie, la noi, ordonanţele de urgenţă au devenit mai sfinte ca Biblia, iar Parlamentul s-a transformat într-o simplă anexă guvernamentală. Ne aflăm totuşi, domnilor, în „fabrica de legi” a României, şi nu la Teatrul Ţăndărică. Şi, totuşi, aceste „giumbuşlucuri legislative” sunt tolerate cu o condamnabilă şi inexplicabilă largheţe.

Mai întâi, art. 73 din Constituţie prevede că primul domeniu care se reglementează prin lege organică este sistemul electoral (lit.a). Şi mai mult, potrivit aceluiaşi art. 73, organizarea şi desfăşurarea referendumului se reglementează prin lege organică (lit.d).

Apoi, potrivit art. 115 din legea fundamentală, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, dar numai „în domenii care nu fac obiectul legilor organice” (alin. 1). şi aceasta nu de pe o zi pe alta, ci în condiţiile riguros stabilite în textul constituţional, şi anume: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” (alin. 4). „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României… Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76” (alin. 5). „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale…” (alin. 6)."

Monitorul Oficial nr. 49 din 21 aprilie 2000, Partea a II-a (Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Ultraj prin presă nu există

Ameninţarea de către un ziarist a unui demnitar cu un rău, cum ar fi: darea publicităţii de către ziarist a rezultatului demersului jurnalistic, ar putea atrage răspunderea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de „ultraj prin presă”. Altfel spus, se pune problema de a şti dacă în principiu ameninţarea ori ultrajul ar putea fi săvârşite prin presă.

Potrivit art.206 din Codul penal, „(1)Fapta de a ameninta o persoana cu savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva sa ori a altei persoane, daca este de natura sa ii produca o stare de temere, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea care a format obiectul amenintarii.

(2)Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.”

Definind infracţiunea de ultraj, art.257 din Codul penal se exprimă în felul următor: „Amenintarea savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul savarsite impotriva unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu o treime.”

Deci, săvârşirea trebuie să aibă loc nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Ameninţarea se săvârşeşte nemijlocit atunci când se produce în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat. Ea se săvârşeşte prin mijloace de comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile. În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat. Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a acestor cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea infracţiunii de ultraj.

Dar cuvintele scrise în presă – oricare ar fi acestea – nu implică nici prezenţa ambelor părţi, nici adresarea directă de către ziarist către funcţionar a ameninţării şi nici comunicarea acesteia printr-un mijloc care să creeze un contact limitat la cele două persoane. Presa se caracterizează tocmai prin difuzarea ei la masa în masa de cititori. Ea nu este ca telefonul, scrisoarea, telegrama, un mijloc de comunicare între două persoane, ci un mijloc de informare a unei mulţimi de cititori. Este cu totul altceva decât acel mijloc de comunicare directă la care se referă art. 257 din Codul penal. Ceea ce înseamnă că atât infracţiunea de ultraj, cât și cea de amenințare nu se pot săvârşi prin presă.

În această situaţie – a incompatibilităţii dintre condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunilor de ultraj ori de ameninţare şi posibilitatea săvârşirii acestor infracţiuni prin presă – nici când nu va putea fi adus un jurnalist în faţa instanţei penale pentru ameninţare ori ultraj „prin presă” aşa cum, nici până în prezent, în practica instanţelor judecătoreşti, nu este cunoscut vreun caz de condamnare pentru astfel de infracţiuni săvârşite prin presă. Un asemenea caz, dacă ar fi existat, ar fi nesocotit şi litera şi spiritul textului incriminator.

Anomalii ale procesului legislativ

„Săptămâna trecută am fost puşi, după cum bine ştiţi, într-o situaţie inedită: ni s-a cerut să votăm Legea privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie – adoptată deja de Camera Deputaţilor în procedură de urgenţă – şi aceasta, concomitent cu dezbaterea unei ordonanţe de urgenţă având acelaşi conţinut. Dacă vă amintiţi, toamna trecută, cu prilejul adoptării legilor de salarizare a magistraţilor, am mai fost puşi în situaţia ciudată de a ni se cere să votăm, în aceeaşi zi, o ordonanţă de modificare a altei ordonanţe. Fără nici o exagerare, era vorba de o „modificare a modificării”. Sunt anomalii ale procesului legislativ ce nu mai pot fi în nici un caz privite cu îngăduinţă. La un moment dat, eu însumi, de la acest microfon, am cerut să se pună capăt legiferării prin ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă. Tardiv, mărturisesc că atunci, lăsându-mă purtat de un curent de opinie cvasigeneralizat, mă bătea gândul că principalul vinovat era primul-ministru, răspunderile celorlalţi miniştri considerându-le, în sinea mea, ca ceva periferic. Am făcut, din curiozitate, o verificare a celor care contrasemnează aceste ordonanţe, a celorlalţi miniştri, şi vă sfătuiesc să faceţi şi dumneavoastră aceeaşi verificare şi o să ajungeţi la alte concluzii.

Ei bine, domnilor colegi, acum am toate motivele să văd altfel lucrurile. Sunt înclinat să cred că cel puţin doi factori alimentează această situaţie.

Un prim factor îl constituie birocraţia scăpată de sub control. În acest sens, ilustrativ este cazul dublării cu o ordonanţă a unei legi deja votate de Camera Deputaţilor. Să nu fi ştiut miniştrii care contrasemnează respectiva ordonanţă că protecţia brevetelor de invenţie făcea deja obiectul unei legi în fază finală?

Cel de-al doilea factor ar fi, după părerea mea, nereprimarea tentaţiei miniştrilor de a soluţiona prin ordonanţe simple sau de urgenţă situaţii ce nu reclamă urgenţa legislativă. Şi tot aici se cuvine a fi remarcată inconsistenţa multor iniţiative promo­vate ca ordonanţe.

Oricum ar fi, trebuie să admitem că ordonanţele nu sunt de natură să transforme Parlamentul – aşa cum se susţine deseori – într-o anexă a Executivului. Şi aceasta, pentru bunul motiv că nimic nu ne împiedică să examinăm în detaliu conţinutul normativ al fiecărei ordonanţe, aducându-i modificările necesare. După cum nimic nu ne împiedică să respingem, desigur motivat, o ordonanţă, în interesul ei.

Singurul impediment – este adevărat – îl constituie faptul că ordonanţele de urgenţă, potrivit Constituţiei, intră în vigoare la data depunerii lor spre aprobare şi, prin chiar aceasta, se creează riscul ca ele să producă unele efecte nedorite până în momentul corectării cutărei sau cutărei dispoziţii.

Spunând aceasta, am ajuns, de fapt, la miezul lucrurilor. Mă întreb şi vă întreb dacă nu cumva sursa neînţelegerilor rezidă în chiar prevederile Constituţiei. Mai exact în ambiguitatea lor.

De ce s-a admis recursul la ordonanţe chiar pe durata sesiunii parlamentare? De ce să-i fie delegată Guvernului legiferarea, când noi ne aflăm în plină activitate?

Apoi, de ce nu defineşte Constituţia conţinutul noţiunii de „cazuri excepţionale”? Să se limiteze, oare, acestea numai la situaţiile de forţă majoră? Să nu intre aici urgenţele perioadei de tranziţie în care ne aflăm?

Iată numai câteva dintre întrebările ce-şi aşteaptă răspuns. Până atunci însă doresc să reafirm că nu agreez legiferări prin ordonanţe”.

(Monitorul Oficial nr. 21 din 3 martie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Numai „veşti bune” despre agricultura românească

Iată că a fost nevoie de o nouă intervenţie energică externă pentru ca să ne aducă aminte de reforma din agricultură, care este atât de sublimă încât nu mai prezintă interes, din păcate, nici măcar ca temă de dezbatere în talk‑show‑uri. Nu mai este de mirare deci că suntem codaşii de necontestat ai derulării fondurilor primite de la Uniunea Europeană pentru sprijinirea agriculturii. Iar pentru a înţelege mai bine cât de mult se abate Guvernul de la implementarea reformei în domeniu, să vedem ceea ce s‑a făcut concret în acest sens.

Astfel, la sfârşitul anului 2003, ţăranii care nu ştiu cum să‑şi mai ducă traiul de la o zi la alta, au aflat că Guvernul s‑a gândit şi la ei şi a simplificat cât se poate de mult posibilitatea de a primi aceste fonduri europene. Probabil că nea Ion din Văscăuţii de Deal şi‑a frecat mulţumit mâinile bătătorite de atâta muncă şi şi‑a zis că, în sfârşit, va primi şi el ceva bani să iasă din iarnă. Numai că, pentru aceasta, este necesar să întocmească un banal proiect de derulare a investiţiilor ulterioare pe care să‑l susţină la un aşa‑numit Centru Regional. Vestea şi mai bună este că va putea depune acest proiect şi sub forma unei dischete pentru computer. Ei, ăsta da sprijin pentru ţărănimea română! Să vezi acum accelerare a reformei: îl şi vedem pe ţăranul nostru luând grabnic „Săgeata Albastră” spre Centrul Regional, timp în care îşi creionează pe „lap‑top”‑ul personal planul de afaceri. Să fim serioşi: asta poate doar, cel mult, dacă respectivul agricultor este din „mica Elveţie” a României. Adică legendara comună Cornu, localitatea cu cea mai mare densitate de computere pe cap de „ţăran”. Dar aşa...

Şi iată că la fel cum au sfârşit anul trecut, adică „în forţă”, autorităţile de la Bucureşti aşa au început şi noul an. După ce i‑a reformat pe ţăranii din ţară, fani declaraţi ai perfor­mantei tehnologii informaţionale, responsabilii guver­namentali au trecut şi la „liniştirea apelor în afară”. Probabil ca să închidă gura „cârcotaşilor” din UE că nu accelerează cât se poate pedala reformei, Ministerul Agriculturii „a comis‑o” cu o nouă hotărâre istorică. Din ciclul deschis cu numărarea delfinilor din Marea Neagră şi subvenţionarea gogoşilor de mătase. De această dată s‑a comunicat public că pentru tăierea urechii unui animal tariful minim practicat de un veterinar va fi de 60.000 de lei. Pentru operarea tumorii unei pisici, preţul de pornire va fi de 80.000 de lei. În fine, toată ţara a luat act că în timp ce preţul pentru asistenţa la fătare a unei vaci este de 75.000 de lei, în cazul unei iepe este de 100.000 de lei. Adică, tot atât cât pentru tăierea cozii unui animal mare. Acum, nu spune nimeni că acest mercurial nu îşi are rostul lui. Totuşi, chiar acestea să fie măsurile prin care se încearcă scoaterea agriculturii româneşti din dezastrul în care se află? Căci, în fond, ce este mai important? Căutarea de soluţii pentru irigaţii şi diminuarea efectelor secetei care ne afectează tot mai grav? Sau cât costă pedichiura făcută unui hamster de campanie?

Istoria se repetă?

Îmi amintesc că, după ce a regizat – fără prea mare succes, ce-i drept – mascarada „demisionarilor demişi”, premierul Adrian Năstase şi-a încearcat din nou talentele teatrale. Astfel, în cadrul unei videoconferinţe cu prefecţii, prim‑ministrul de atunci al României îşi anunţa reprezentanţii din teritoriu că vor urma puzderie de schimbări printre capii ministerelor. Bineînţeles, anunţul „a fost scăpat” cât se poate de transparent către presă, ca să afle deîndată întreaga ţară cum luptă premierul cu incapabilii, mai ceva ca Rambo cu teroriştii din filmele americane. Este treaba oricărui şef de Cabinet barem să declare că nu va pune geană pe geană până nu va îmbunătăţi situaţia din ţară. Dar ceea ce nu mai era de înţeles era faptul că premierul îi anunţa pe prefecţi, zâmbind bliţurilor, că îi va schimba pe miniştri. Chiar să nu i se fi ivit ocazia să dea, fie şi întâmplător, nas în nas cu colegii de Guvern pentru a le spune, pe un ton amical sau unul oficial, că nu este mulţumit de activitatea unora dintre ei? Greu de crezut! Astfel că această aparent ilogică spălare a rufelor guvernamentale în văzul întregii ţări îşi avea totuşi rostul său: acela de a inocula populaţiei imaginea de justiţiar cu mâini de fier a premierului. Un premier care declara că „următoarele schimbări importante de la nivelul ministerelor pornesc din dorinţa de a asigura o foarte bună activitate, prin găsirea locului potrivit pentru fiecare, în funcţie de experienţă şi de angajare”.

Lăsând la o parte exprimarea specifică păgubosului limbaj de lemn, deşi într-o manieră vădit stilizată, într‑adevăr, Adrian Năstase dădea şi asigurări prefecţilor că nu vrea să bage spaima înlocuirii în secretarii de stat: „Nu vreau să creez panică, dar vor avea loc schimbări pentru că a apărut o anumită blazare”. Totul se desfăşoara deci după un scenariu scris de panicatul profesor Hâncu, cel care tot declara că nu vrea să sperie pe nimeni, dar vor avea loc niscai cutremure.

Iar în ceea ce priveşte „blazarea” pe care şeful Guvernului o observa pe chipurile subordonaţilor săi, ea era cât se poate de înţeles, mai ales dacă ne amintim de o declaraţie dată de Mircea Dinescu, în martie 1989, prestigiosului cotidian francez „Liberation”. Întrebat de ce nu merg lucrurile în România, imprevizibilul scriitor a răspuns printr-o inedită fabulă. Şi cât adevăr conţinea ea. Zicea scriitorul că s-a făcut un sondaj de testare a trei şoricei: unul ţăran, altul muncitor şi cel din urmă intelectual, care, timp de o lună, au beneficiat de aceleaşi condiţii de viaţă. La sfârşitul testului însă, primii doi şoricei arătau înfloritor, în vreme ce ultimul, şoricelul intelectual, vai de mama lui. Se vedea cale de o poştă că nu-i ardea de nimic, că era blazat. Întrebat dacă nu s-a bucurat şi el de acelaşi regim, a răspuns sec: „Ba da, dar mie mi s-a mai arătat şi pisica”.

Învăţăturile fabulate, este ştiut, sunt mereu actuale, aşa că, pornind de aici, este clar că premierul le arata colegilor săi pisica remanierii. Iar miniştrii, alături de prea mulţii lor secretari de stat, normal că era paralizaţi de nesiguranţa în care se aflau: „Ce rost are să mă zbat pentru binele public când mă paşte remanierea”, se întreabau, fără îndoială, demnitarii vizaţi. Ceea ce nu conduce în nici un caz la o „foarte bună” activitate guvernamentală. Iată de ce este de dorit ca acest sentiment stresant de instabilitate să nu mai fie întreţinut prin tot felul de termene, pronosticuri şi avertismente. Chiar dacă pentru aceasta premierul Năstase ar trebui să fi făcut ceva concret, nu doar să dea declaraţii pentru a dovedi electoratului că este într-adevăr adeptul eliminării corupţilor şi incompetenţilor din conducerea ţării.

Istoria se repetă?

„NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE”

        - Potrivit art.11 din Legea nr.115/1999 privind răspunderea ministerială: „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”.

        Cazurile de răspundere penală instituite prin art.8 din Legea răspunderii ministeriale, săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, constituie infracţiuni specifice care nu pot fi săvârşite decât de un ministru în exerciţiul funcţiei sale şi pentru care aceştia răspund penal în condiţiile prevăzute de art.72 alin.2 din Constituţie potrivit căruia:

        „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

        Cum precizam în articolul Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri, legea specială a responsabilităţii ministeriale nu-l scuteşte pe ministru de prevederile Codului penal; ea nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.

        - Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu mandatul de parlamentar ori cu statutul de membru al Guvernului, comise în afara exercitării funcţiilor lor, parlamentarii-miniştri răspund juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce li se recunosc fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie).

        Aşadar, ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „Nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, subminarea economiei naţionale etc. ar putea rămâne nepedepsite.