Ce (cine) îi împiedică pe judecătorii Curţii să curme păguboasa stare de incertitudine?

Referindu-se la unul şi acelaşi document – Hotărârea Curţii Constituţionale din 2 august 2012 asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României – oamenii politici şi mass-media de toate culorile elogiază la unison virtuţile acestuia. Numai că, în vreme ce unii invocă argumentele pentru presupusa soluţie a „validării” referendumului şi, implicit, a demiterii Preşedintelui României, alţii susţin că argumentele aduse de Curte în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional, demonstrează neîntrunirea condiţiilor pentru valabilitatea acestuia.

Perceperea diferită a „combatanţilor” are totuşi, cred eu, o explicaţie cât se poate de simplă: necunoaşterea conţinutului actului de dispoziţie a Curţii Constituţionale. Reamintesc aici numai că hotărârea oricărui organ jurisdicţional se compune din trei părţi: practica, considerente şi dispozitiv. Practicaua este prima parte a hotărârii. Aici se consemnează, printre altele, motivarea sesizărilor formulate, probele care au fost administrate la acel termen de judecată etc. Considerentele sau motivarea hotărârii care arată motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Motivarea trebuie făcută în concret, pentru ca să se poată urmări raţionamentul logic al judecătorului. Dispozitivul este a treia și ultima parte a hotărârii. El consistă în reproducerea în finalul hotărârii a dispozitivului (minutei) redactat cu ocazia pronunţării şi citit în şedinţă.

Este limpede că, în speţă, unii s-au raportat numai la consemnările din practicaua hotărârii (partea expozitivă), conţinând numele contestatarilor (Liga Internaţională a Românilor, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Liberal, Preşedintele Camerei Deputaţilor, Preşedintele interimar al Senatului, Gheorghe Hogea, şi Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului), precum şi la propria motivare a sesizărilor formulate de ei şi pe baza cărora au concluzionat că „boicotarea deschisă a referendumului de către unele forţe politice – precum Partidul Democrat Liberal şi Uniunea Democrată Maghiară din România – reprezintă un abuz de drept în sensul art.57 din Constituţie”. Pe cale de consecinţă, contestatarii conchid că boicotul referendumului a împiedicat exercitarea liberă a dreptului la vot al cetăţenilor, ceea ce a determinat lipsirea de efecte juridice a voturilor celorlalţi cetăţeni români care s-au prezentat la consultarea populară”.

Alţii, referindu-se la considerentele hotărârii privind motivele de fapt şi de drept, relevă că „legea nu prevede obligaţia cetăţenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestora. De altfel, Constituţia consacră dreptul la vot, şi nu obligaţia de a vota”. În această idee, ca să nu lase loc de dubiu, Curtea precizează că: „exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptare, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică”. În fine, pentru a fi adoptată o lege ordinară trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de cvorum şi de majoritate de vot. Prin urmare – conchide Curtea – „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

Cum arătam într-un alt articol, argumentele aduse de Curte în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional din 29 iulie 2012, demonstrează implicit nevalabilitatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, impun încetarea suspendării Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu (simultan cu încetarea ope legis a interimatului funcţiei prezidenţiale) şi revenirea la situaţia anterioară.

În fine, Curtea a remarcat faptul că „în situaţia în care ar da curs celor solicitate de autorii sesizării, respectiv ar constata aplicabilitatea prevederilor în vigoare la data declanşării procedurii referendumului şi anume a prevederilor Legii nr. 3/2000, aşa cum aceasta a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012, soluţia pe care Curtea Constituţională ar pronunţa-o în ceea ce priveşte respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia ar fi tot aceea de invalidare a referendumului…”.

În raport de cele ce preced, nu văd de ce, respingând la 2 august 2012, ca neîntemeiate, contestaţiile referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, Curtea nu s-a pronunţat totodată explicit şi asupra invalidării referendumului.