De ce oare au zăbovit judecătorii Curţii Constituţionale?

„A face dreptate repede înseamnă a face dreptate de două ori”, observă Francis Bacon în legătură cu tergiversarea proceselor. Acelaşi sfat îl dă şi La Bruyère, nu însă fără puţină ironie: „Datoria judecătorilor este să facă dreptate; meseria lor este să o amâne. Unii nu îşi cunosc datoria, dar îşi fac meseria”. Nu mi-am reamintit aceste înţelepte cugetări până ieri, în momentul lecturării Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 august 2012, asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu. Ca să fiu bine înţeles, argumentele care motivează respingerea, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului sunt la adăpost de orice critică. Curtea subliniază necesitatea stabilităţii legilor în materie electorală şi în materia referendumului, „ca expresie a principiului stabilităţii juridice”, dovedind cu prisosinţă că judecătorii constituţionali „îşi cunosc datoria”: aceea de a face dreptate.

Astfel, în motivarea soluţiei, Curtea a subliniat că: „susţinerea inaplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 731 din 10 iulie 2012 procedurii referendumului din data de 29 iulie 2012, pe motiv că această procedură a fost declanşată la o dată anterioară pronunţării deciziei prin care instanţa constituţională sancţiona o anumită interpretare a normelor legale aplicabile acestei proceduri, ar echivala, pe de o parte, cu lipsirea de efecte juridice a actului jurisdicţional al Curţii, ceea ce contravine flagrant dispoziţiilor art.147 din Constituţie, şi pe de altă parte, cu acceptarea unei situaţii de neconceput, respectiv ca procedura referendumului să fie guvernată de dispoziţii legale care şi-au pierdut legitimitatea constituţională, în vădită contradicţie cu principiile statului de drept şi al supremaţiei Constituţiei, prevăzute de art.1 din Legea fundamentală”. Precum şi că: „legea nu prevede obligaţia cetăţenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestora. De altfel, Constituţia consacră dreptul de vot, şi nu obligaţia de a vota (…) De aceea, acest drept este inclus în Titlul II Capitolul II al Constituţiei – intitulat Drepturile şi libertăţile fundamentale, şi nu în Titlul II Capitolul III – intitulat Îndatoririle fundamentale; aşadar, ţine de voinţa fiecărui cetăţean de a decide în mod liber dacă îşi exercită acest drept. Acesta nu poate fi obligat să îl exercite sau dimpotrivă să nu îl exercite din moment ce art.30 alin.2 din Constituţie garantează libertatea conştiinţei”. În această idee, ca să nu lase loc de dubiu, Curtea precizează că: „exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptare, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică”. În fine, pentru a fi adoptată o lege ordinară trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de cvorum şi de majoritate de vot. Prin urmare – conchide Curtea – „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentative în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

Este lesne de observat că argumentele aduse în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional din data de 29 iulie 2012, demonstrează implicit nevalabilitatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, încetarea suspendării Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu (simultan cu încetarea interimatului funcţiei prezidenţiale) şi revenirea ope legis la situaţia anterioară.

Nu pricep însă în ruptul capului de ce judecătorii constituţionali, ce s-a dovedit cu prisosinţă că „îşi cunosc datoria” de a face dreptate, nu s-au pronunţat explicit asupra rezultatului referendumului încă din 2 august 2012, preferând să îşi însuşească defectuoasa concepţie că „meseria lor este să amâne”, ce conduce inevitabil la o situaţie aberantă, respectiv perpetuarea stării de incertitudine.