La mâna Curţii Constituţionale

Atât invalidarea referendumului pentru demiterea Preşedintelui, în situaţia în care Curtea Constituţională va decide că nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege, cât şi anularea  acestuia, în situaţia în care cercetările întreprinse de procurori vor demonstra că neregulile electorale sunt de natură să curme starea de incertitudine, prelungirea crizei politice şi aruncarea economiei României într-un vârtej periculos.

De reţinut însă că şi într-un caz şi în altul – invalidarea sau anularea referendumului – legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare de realizarea unui anumit cvorum. Astfel, pentru demiterea preşedintelui, Legea nr.3/2000 condiţionează voinţa majoritară a electorilor prezenţi la urne (în speţă, a celor 8.459.052 electori care şi-au exprimat explicit voinţa) de realizarea unui cvorum, condiţie ce în mod evident nefiind îndeplinită atrage invalidarea referendumului. Tot astfel, legiuitorul sancţionează cu anularea referendumului frauda electorală de proporţii şi care a avut ca rezultat crearea de avantaje concretizate prin îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv „pentru modificarea rezultatului referendumului” (art.23 alin.3 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului).

Sunt însă voci care susţin că, dacă referendumul nu va fi validat, el „trebuie repetat până când va avea loc un referendum valid. În tot acest timp, Preşedintele rămâne suspendat”, a declarat dl Dan Mihalache la B1 TV. Cu acelaşi dispreţ suveran faţă de dispoziţiile imperative ale legii, Premierul anunţa deunăzi că „Parlamentul (?) va transmite Curţii Constituţionale că în realitate nu suntem 18 milioane”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la referendum este în realitate cu mult mai redus, mai exact… cu atât cât ar fi necesar pentru confirmarea referendumului şi, pe cale de consecinţă, demiterea Preşedintelui. Mă întreb însă cui anume, dacă nu Guvernului, i-a revenit sarcina organizării referendumului, aducerii la zi a listelor electorale permanente şi a felului în care se calculează rezultatele.

Este de esenţa oricărui sistem democratic că majoritatea este cea care decide. Admiţând însă că uneori majoritatea se poate înşela, legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare în materie de alegeri (constituţionale, parlamentare etc.) de realizarea unui anumit cvorum. Departe de noi gândul că vom face abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Dimpotrivă, vom adăuga la numărul total la numărul electorilor prezenţi şi cele 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate. Indiscutabil că numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar nu este suficient pentru a depăşi pragul electoral de 9.146.232 (respectiv, 18.292.464:2+1) impus de lege pentru valabilitatea referendumului, aşa cum am încercat să ilustrez în imaginea alăturată.

Prin urmare, în speţă, pentru valabilitatea referendumului era necesar ca încă 1.374.357 cetăţeni cu drept de vot să se prezinte le urne şi să voteze cum le dicta conştiinţa, cu „DA” sau „NU” ori să voteze aiurea ştiind că li se va anula votul, ceea ce în fapt nu s-a întâmplat.

Cum arătam într-un alt articol, argumentele aduse de Curte în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional demonstrează implicit nevalabilitatea acestuia. Prin urmare, - conchide Curtea – „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

În fine, Curtea mai preciza că „în situaţia în care ar da curs celor solicitate de autorii sesizării, respectiv ar constata aplicabilitatea prevederilor în vigoare la data declanşării procedurii referendumului şi anume a prevederilor Legii nr. 3/2000, aşa cum aceasta a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012, soluţia pe care Curtea Constituţională ar pronunţa-o în ceea ce priveşte respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia ar fi tot aceea de invalidare a referendumului…”. Acestea sunt şi motivele pentru care într-un alt articol menţionam că nu văd de ce, respingând la 2 august 2012, ca neîntemeiate, contestaţiile referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, Curtea nu s-a pronunţat totodată explicit şi asupra invalidării referendumului.

În raport de cele ce preced, mă văd obligat să accept că prin bombardarea Curţii Constituţionale cu fel de fel de „însărcinări” post-electorale nu s-a dorit altceva decât stabilirea post-referendum unui prag electoral care să justifice valabilitatea referendumului, ceea ce nu explică de ce Curtea nu şi-au luat în serios rolul de garant al Constituţiei.