miercuri, 15 august 2012

Inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”)


 
Arătam că imunitatea consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Articolul 72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu face decât să reglementeze „imunitatea procedurală”, care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului (incriminate în Codul penal şi legile penale speciale), altele deci decât cele care derivă din opiniile emise „în exercitarea mandatului”. Scopul acestei „imunităţi neprofesionale” sau „imunităţi procedurale” este de a împiedica un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Citez:
„(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite „infracţiuni”, derivând din opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într‑o vizită particulară, într-un restaurant sau în oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi este supusă incidenţei legii penale. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui numai prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Şi atunci, stau şi mă întreb, cum pot înţelege unii că imunitatea parlamentară ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, ar scăpa incidenţei legii penale?
Pentru a da un răspuns convenabil, este nevoie să aruncăm o privire asupra soluţiilor date în alte constituţii, de pildă cea franceză, al cărei art. 26 stabileşte că: „Nici un membru al Parlamentului nu poate, pe durata sesiunilor, să fie urmărit sau arestat în materie criminală sau corecţională decât cu autorizarea adunării din care face parte, în afara cazului de flagrant delict. Nici un membru al Parlamentului nu poate fi, în afara sesiunii, arestat decât cu autorizarea biroului adunării din care face parte, în afara cazului de flagrant delict, a urmăririlor autorizate sau a condamnărilor definitive. Detenţia sau urmărirea unui membru al Parlamentului este suspendată dacă adunarea din care face parte o cere”. Este de remarcat că textul Constituţiei franceze coincide cu textul Constituţiei noastre din 1923, făcându-se cuvenita distincţie între faptele săvârşite în timpul sau în afara sesiunii, distincţie vădit obligatorie. Precum se vede, răspunderea civilă sau contravenţională nu fac obiectul imunităţii De aprobarea uneia sau alteia dintre Camere nu e nevoie în caz de flagrant delict. Se face apoi o distincţie netă între infracţiunile săvârşite în timpul şi în afara sesiunilor, cele din urmă putând fi cercetate fără nici o oprelişte, protecţia privind doar starea de libertate a infractorului de fapt, în cazul de faţă membru al Parla­mentului. Totodată este de remarcat că nu se prevede vreo competenţă specială nici în materie de urmărire, nici în materie de judecată. Şi aceasta pentru bunul motiv că în legislaţia altor ţări nu este vorba de privilegii acordate parlamentarului privit ca persoană privată, ceea ce ar fi şocant, ci de a proteja suveranitatea poporului al cărui man­datar este parlamentarul. Imunitatea – atenţie! – nu constă în aceea că parlamentarul să nu poată fi urmărit sau reţinut, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea adunării de care aparţine. Această autorizare poartă numele de ridicarea imunităţii parlamentare şi intervine în urma unei proceduri speciale.
Inviolabilitatea parlamentară („imunitatea nepro­fesională” sau „imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu