„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea a III-a: Răspunderea ministerială, un bluf juridic

„Inevitabilul s-a produs. Săptămâna trecută, după îndelungi aşteptări, după atâtea şi atâtea promisiuni că răspunderea ministerială va deveni o realitate şi în România postdecembristă, după ce reprezentanţii societăţii civile au obosit făcând apelul pentru promovarea unei asemenea legi, „minunea” a avut loc. Numai că Legea privind responsabilitatea ministerială, supusă deunăzi discuţiilor Senatului, s-a dovedit a fi un „bluf juridic” de proporţii înspăimântătoare. O păcăleală fără nici o perdea. Praf aruncat în ochii juriştilor, ai sindicatelor, ai tuturor românilor care mai credeau încă în supremaţia legii fundamentale. Dar, degeaba spune Constituţia, dacă o amnezie cruntă i-a lovit pe iniţiatori, tocmai când să ceară legiferarea acestei necesare responsabilităţi.

Astfel că, neputincioşi şi aflaţi într-o gravă criză de imagine, s-au mulţumit să copieze conştiincios principiile, nu însă şi prescripţiile constituţionale, să-i pună titlul de Lege privind responsabilitatea ministerială şi să-şi frece liniştit mâinile că au mai scăpat de o belea, reuşind astfel să raporteze depăşirea planului legislativ.

Potrivit strămoşescului principiu „unde dai şi unde crapă” s-a cerut răspunderea ministerială şi ne-am ales cu imunitate ministerială.

„Nimeni nu este mai presus de lege”, zice Constituţia, nici şeful statului, nici Parlamentul, nici poliţistul, nici muncitorul, nici chiar miniştrii, iar dacă Preşedintele României este obligat să jure să respecte Constituţia şi legile ţării, pentru cetăţeanul de rând, iar citez, „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei legii şi a legilor este obligatorie”.

Ei, bine, exact aceleaşi prevederi, exact această însuşire de principii constituţionale este reprodusă întocmai în legea recent votată.

Numai că, în bunul său obicei, iniţiatorul, domnul ministru al justiţiei, uită şi de această dată obligaţia ce are impusă în alineatul final al aceluiaşi text al legii fundamentale. Citez: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”. Or, în proiectul domnului ministru nici vorbă de aşa ceva. Se pedalează în neştire pe răspunderea politică, uitându-se cu desăvârşire de cazurile de răspundere şi de pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, într-un cuvânt, de responsabilitatea ministerială.

Permiteţi-mi, rogu-vă, să vă prezint comparativ prevederile concise ale Legii responsabilităţii ministeriale din 2 mai anul de graţie 1879, deci vechi de peste 120 de ani.

„Art.1. - Toate dispoziţiunile legilor penale ordinare, relative la infracţiunile comise atât de funcţionarii publici în exerciţiul funcţiunilor lor, cât şi de particulari se aplică şi miniştrilor”. Atât şi nimic mai mult.

„Art.2. - Afară de cazurile care intră în prevederile art. 1 se va pedepsi cu detenţiune prevăzută la codicele penal şi cu interdicţiune de până la 3 ani la maxim toată viaţa de a ocupa funcţiuni publice, ministrul:

a) care a semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres al Constituţiei;

b) care prin violenţă sau fraudă ar împiedica sau ar încerca să împiedice liberul şi sincerul exerciţiu al dreptului electoral al cetăţenilor, chiar şi în cazul când, în asemenea fapte, ar fi obţinut aprobarea ulterioară a corpurilor legiuitoare”.

„Art.3. - Se va pedepsi cu interdicţiunile de până la 3 ani sau până la maxim toată viaţa de a mai ocupa funcţii publice, ministrul care:

a) va fi semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres sau a unei legi existente;

b) cu rea-credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării amăgeşte reprezentaţiunea naţională asupra situaţiei afacerilor statului.”

„Art. 4. - Ministrul care, cu rea-credinţă, va fi cauzat o daună statului sau îl va fi expus la daune către particulari, va fi răspunzător civil către stat şi se va judeca conform dreptului român”.

„Art.5. - Membrii unui cabinet sunt solidari răspunzători înaintea dispoziţiunilor penale ale acestei legi, atât pentru faptele săvârşite în comun, cât şi pentru acelea cărora le-au dat o susţinere intenţionat”.

„Art.6. - Este complice al ministrului dat în judecată şi se pedepseşte, conform principiilor statornicite pentru complicitate în Codicele penal, funcţionarul care va fi executat ordinele sau orice dispoziţiuni al căror obiect nu era de resortul ministrului sau a cărui ilegalitate era evidentă”.

Iată, domnilor şi stimaţi colegi, în ce constă reala responsabilitate ministerială, iată ce au cerut sindicatele, iată ce am aşteptat cu toţii de la această mult clamată lege.

Luat la refec de liderii sindicali, „inventivul” iniţiator a şi lansat o nouă găselniţă. Citez: „Legea este, într-adevăr, proastă, deci să o promulge Preşedintele, că în maximul 30 de zile prezint eu Parlamentului completările necesare”.

Domnule ministru,

De ce a trebuit să urmăm această procedură total zăpăcificantă... acum, când nu prea este timp să ne jucăm de-a faţa ascunselea?

Îl întreb pe domnul ministru. Nu crede că ar fi mai productiv să eliminăm din textul citit al vechii legi arhaismele vremii şi să o reiterăm ca nouă? Până una-alta, nu termin această declaraţie politică mai înainte de a-i invita pe stimaţii colegi senatori din Senatul României să adere la iniţiativa mea de sesizare, în vederea constatării neconstituţionalităţii acestei legi, înainte de promulgarea ei, urmată imediat de un proiect de lege care poate fi discutat în maxim o şedinţă a Senatului, pentru a avea, într-adevăr, o lege a răspunderii ministeriale”.

(Monitorul Oficial nr. 72 din 11 mai 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)