Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului

 

Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.

Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.

Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.

Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.

Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.

Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.

Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.

Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.

În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.

(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

ROLUL VOTULUI UNINOMINAL ÎN CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI

«Prof. univ. dr. Corneliu Turianu a intrat în conştiinţa publică drept o personalitate cu o rectitudine neobişnuită în viaţa noastră politică şi tocmai de aceea incomodă prin ostilitatea arătată spiritului superficial, conjunctural, gregar, pus pe căpătuiala obţinută în dispreţul oricărei legi. Intervenţiile sale din Parlament, din viaţa publică, sunt de fiecare dată la obiect, exprimă idei trăite integral, deţin o decizie şi o naturaleţe a demonstraţiei care dezarmează dintr-un început adversarii. Aşa se şi explică faptul că, în vremea din urmă, aceştia nici nu mai încearcă să-l combată, ci se mulţumesc să conspire împotrivă-i, fie din umbră, fie prefăcându-se că îl aplaudă la scenă deschisă, dar – să reţinem – coalizaţi adesea în subteran, chiar dincolo de limitele organizatorice ale unui singur partid. Tocmai această solidaritate negativă a adversarilor de toate culorile, din toate partidele şi legislaturile, arată că opiniile prof.univ.dr. Corneliu Turianu nu aparţin unui curent – şi cu atât mai puţin unei grupări! – ci fac parte din fundamentele morale ale juristului, ale omului public, ale oricărei existenţe demne, cinstite, pentru care interesul naţional se situează deasupra oricărui interes privat.

Expresie a acestei priorităţi arătate interesului naţional este şi constituirea Alianţei pentru Lege şi Ordine din România (A.L.O.R.) sub preşedinţia prof.univ.dr. Corneliu Turianu. Prin însuşi statutul său, A.L.O.R. are drept scop promovarea, la nivel naţional, a unui cadru juridic elaborat, coerent, democratic şi care să fie integral respectat. Iar o primă condiţie pentru ca legea să fie lege, adică să fie corect aplicată şi respectată, să identifică în creşterea responsabilităţii cetăţeneşti, în primul rând a responsabilităţii personale a oamenilor politici. Ştiut fiind că respectul pentru lege se bazează nu doar pe coerciţie, ci şi pe puterea exemplului, iar un asemenea exemplu trebuie să vină de sus în jos.

Consecventă acestor principii, A.L.O.R. nu îşi propune să preia atribuţiile organelor menite să împartă dreptatea şi nici pe ale celor care au datoria să investigheze încălcările legii. „Ceea ce îşi propun membrii A.L.O.R. – citim în Statutul Alianţei – nu este nici pe departe transformarea lor în nişte justiţiari, ci doar să sesizeze organele competente în legătură cu fapte concrete de încălcare a legii. A.L.O.R. îşi propune, de asemenea, să sesizeze existenţa unor eventuale anomalii juridice, dar şi să sprijine, în special prin sensibilizarea opiniei publice şi a instituţiilor vizate, promovarea unor iniţiative legislative benefice. Aceasta este modalitatea prin care înţelege societatea civilă să sprijine activ procesul naţional de reînnoire a României, dar să-şi exercite, în acelaşi timp, dreptul democratic la control asupra instituţiilor existente într-un stat de drept”.

Din această perspectivă, senatorul Corneliu Turianu, preşedintele A.L.O.R., a avut iniţiativa organizării unei foarte interesante dezbateri cu tema „Rolul votului uninominal în consolidarea democraţiei”. Au participat reprezentanţi ai Forumului Civic Naţional, ai tuturor asociaţilor şi ligilor studenţeşti din capitală, profesori universitari şi cercetători ştiinţifici, analişti politici, reprezentanţi ai unor importante publicaţii. Participanţii s-au regăsit integral în concluzia că acum, în plin an electoral, există o presiune crescândă a alegătorilor pentru introducerea votului uninominal. Acest demers este sprijinit de toate asociaţiile şi organizaţiile reprezentative ale societăţii civile, de la centralele sindicale şi până la ligile studenţeşti. Pentru că ceea ce acuză insistent societatea civilă este tocmai lipsa responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi ea solicită renunţarea la păguboasa metodă atotprotectoarei „umbrelei” de partid.

În legătură cu aceste aspecte, s-a precizat că demersuri în sensul introducerii votului uninominal există de mai multă vreme din partea societăţii civile româneşti. Cei ce se opun sunt şefii de formaţiuni politice care, prin votul uninominal, ar pierde controlul dirijat asupra propriilor parlamentari, iar opţiunile electoratului le-ar da peste cap ierarhiile politice prestabilite. Aşa se face că, de fiecare dată când se discută această problemă, pe faţă ei îşi declară adeziunea, dar, în subteran, obstrucţionează introducerea votului uninominal. Şi, drept urmare, prin metoda „umbrelei” de partid, ajung în Parlament, de multe ori, rubedenii ale conducătorilor de formaţiuni politice, ca şi tot felul de oameni fără personalitate, incompetenţi, corupţi până în măduva oaselor. Dintre aceştia se recrutează celebrii „butonarzi”, parlamentari care, la comanda şefului de partid, apasă automat pe butonul votului electronic, al lor, dar şi al altor colegi ce lipsesc sistematic de la şedinţele parlamentare. Alte propuneri interesante au vizat eliminarea îngrădirilor artificiale la care sunt supuşi candidaţii independenţi. Cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a decis recent că este corectă candidatura independenţilor. Importantă ni se pare şi opinia participanţilor potrivit căreia societatea civilă trebuie să fie mai bine sprijinită în aspiraţiile sale democratice. »

Opinia naţională din 5 iunie 2000

(a consemnat Mihai Iordănescu)

Citiţi şi Speranţa votului uninominal

 

Conţinutul ofertei electorale

fragment din interviul acordat Top Business nr.6/2000

(a consemnat Constantin Dumitru)

Top Business: Dle senator, pentru început am vrea să schiţaţi o radiografie a contextului politic actual în perioada preelectorală, din perspectiva realizării unor oferte politice pentru mileniul trei. Cum credeţi că e pregătită clasa politică să participe la alegeri? Dar electoratul român poate opta, dacă nu corect, cel puţin mai profitabil şi performant?

‑ Corneliu Turianu: Eu cred că, la început de mileniu trei, s‑a făcut tot ce e posibil ca electoratul român să fie şi mai mult băgat în ceaţă. Astăzi se mai vorbeşte de vreo 20-30 de partide ale căror doctrine nu se mai cunosc pentru că politicienii, indiferent de poziţia lor pe eşicherul politic, nu prea cunosc principiile care guvernează formaţiunea politică din care face parte. Se ştie, în mare, că partidele de stânga, social democrate, vizează latura socială, că partidele liberale încurajează capitalismul, numai că, din punctul meu de vedere, liberalismul, aşa cum arată el în România, nu prea are succes deoarece e creat pentru bogaţi. Nu poţi să faci liberalism cu oameni care mor de frig şi foame. Liberalismul se referă la o clasă socială cel puţin mijlocie, la mici industriaşi care deţin o stare materială bună ce le permite să facă o politică liberală. Creştin democraţia este o altă orientare, înţeleasă prost de actualii lideri ai P.N.Ţ.C.D. Nu e suficient să te axezi numai pe probleme de retrocedare a pământurilor, lege care şi aşa a suferit numeroase propuneri şi arogări la dreptul de autor. În fond, legile reprezintă o operă colectivă, deoarece sunt iniţiate de unii, dar lucrăm toţi la îmbunătăţirea lor. De exemplu, la Legea 18 a fondului funciar, care era un simulacru de lege, am propus modificări la un număr de 48 de articole, iniţiativă pentru care am fost sfătuit să trimit materialul la Camera Deputaţilor. Acolo, unii domni deputaţi au fost intrigaţi de propunerea mea, dar surpriză, modificările au apărut în forma propusă de mine în Monitorul Oficial. Deci, trebuia schimbat doar autorul propunerilor. Este un lucru meschin pe care nu-l voi înţelege niciodată. Mai mult, mi s-a sugerat ca orice iniţiativă legislativă să fie semnată şi de colegii de grup şi, iar surpriză, la vot era susţinută de toate celelalte grupuri parlamentare minus ţărăniştii, adică mai puţin de colegii de partid. Nici acum nu îmi explic obstrucţia acestor termite politicianiste.

T.B.: În mileniul trei, clasa politică e pregătită să pună competenţa deasupra orgoliilor şi a interesului partizan?

C.T.: Trebuie să se accepte mai întâi ideea votului de persoană. Indiferent că este uninominal sau o combinaţie de vot uninominal cu vot pe listă.

T.B.: Credeţi că votul uninominal ar putea să tempereze reacţiile de orgoliu tocmai pentru faptul că acest vot ar constitui o grilă, o sită care ar cerne astfel oamenii, adică ar fi promovate persoanele competente care nu au nevoie de orgoliu?

C.T.: Da, s-ar schimba criteriul folosit astăzi, acela de a te include în lista de partid, cu cel de competenţă. Avem sute de mii de oameni competenţi care ar face faţă cu brio oricărei structuri parlamentare. Dar, din păcate, mulţi dintre ei sunt scârbiţi de evoluţia politică, alţii nu îndrăznesc să se implice, iar partidele îşi pierd creativitatea prin constituirea unor BCCC-uri unde se concentrează toată gândirea unui partid.

T.B.: Dacă politicul nu are o oarecare coerenţă, nici economicul nu poate fi controlat şi echilibrat. Credeţi că această realitate impune şi managementului politic o schimbare de atitudine?

C.T.: În viaţa social-economică, bătălia e între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut-o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.

T.B.: Electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?

C.T.: În primul rând, clasa politică ar trebui să-şi schimbe manierele sau să-şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că anul acesta nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică, cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că e istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai e cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale ci şi conţinutul listelor.

T.B.: România ar trebui să traverseze reforma economică şi socială spre capitalism. Acest program este unul naţional general, poate fi însuşit de orice partid care succede la guvernare? Există o anumită spaimă într-un segment al electoratului că dacă vin ceilalţi strică tot ce au început predecesorii săi. Este posibilă o coerenţă politică, dincolo de promisiunile electorale?

C.T.: Coerenţa politică trebuie să existe obligatoriu. Nu poţi să accezi la ceva dacă nu urmezi anumite obiective care interesează întreaga Europă. Deci, dincolo de culoarea politică a partidelor care preiau puterea, programele de interes naţional necesită în mod imperios continuitate. Am asistat la o bătălie de principii, a unei opţiuni politice şi nu e vorba numai de cea europeană ci de cea lăuntrică. În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s-au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.

T.B.: Care credeţi că ar trebui să fie rolul societăţii civile, tocmai pentru că atât clarificările din interiorul clasei politice cât şi necesarele schimbări de mentalitate ale electoratului, ale întregii societăţi, presupun o adevărată muncă de educaţie, de informare?

C.T.: Până şi în domeniul societăţii civile s-a făcut o împărţire de către clasa politică. Unii consideră că reprezintă un segment al societăţii civile, alţii altul. Au politizat până şi electoratul. Este inadmisibil.

T.B.: Într-o societate matură, coerentă, democratică, oamenii competenţi care nu fac politică, mai exact, care nu devin miniştri sau senatori, intervin în cadrul sistemului societăţii civile prin fundaţii, asociaţii culturale, deci creează o atitudine cu efecte electorale, pentru că ei sunt cei care formează opinia publică.

C.T.: De exemplu, Alianţa pentru Lege şi Ordine este o asociaţie a societăţii civile şi care şi-a propus să facă nu operă justiţiară sau să joace rolul procurorului sau judecătorului, ci pur şi simplu să strângă idei pentru a crea iniţiative legislative interesante pentru segmente mari de oameni.

T.B.: Cum apreciaţi construirea unui feed-back, respectiv cum poate fi promovată o idee astfel încât oamenii să ştie dacă sunt sau nu păcăliţi? Şi nu din patru în patru ani, ci în fiecare zi?

C.T.: Asistăm acum la câteva paradoxuri. Cele câteva priorităţi economice care tacit sunt acceptate de toate forţele politice au nevoie de un suport social şi, implicit, de o afirmare clară în oferta electorală. Am în vedere performanţa în industrie, tehnologizarea adevărată, refacerea agriculturii pe criterii moderne, în plan cultural să reformăm învăţământul, în plan politic să facem reformă în Justiţie. La aceste obiective trebuie să se implice puternic şi societatea civilă, iar factorii politici trebuie să ţină cont şi să promoveze astfel de idei. Nu trebuie să se numească Legea Popescu sau Ionescu ci, mai degrabă, persoanele respective să vină cu sugestii din electorat dacă vor să câştige alegerile şi să se ţină de ele. Problemele mari ale electoratului vor avea susţinere necondiţionată cu siguranţă. Iniţiativele care vin la Senat trebuie să capete forma juridică, o înfăţişare care să satisfacă interesele celor interesaţi.

Pedeapsa cu moartea, o măsură de salubritate socială?

Câţi dintre noi şi-au imaginat vreodată sau chiar au fost puşi în situaţia de a decide asupra curmării vieţii unui om? În mod sigur, nu mulţi. Condamnarea la moarte a cuiva a fost şi mai este tratată de omul obişnuit drept o posibilitate teoretică acordată sau nu de legiuitor cuiva în anumite condiţii. Cine este acel „cuiva”? Cum reuşeşte el să facă faţă unei situaţii atât de stresante ca decizia de a întrerupe o existenţă? Ce pot spune despre aceasta rudele, prietenii, cunoştinţele acelui „cuiva”? Apar sau nu remuşcări, regrete, în conştiinţa judecătorului care rămâne ultima barieră a graniţei dintre viaţă şi moarte într-un asemenea caz? Toate aceste întrebări şi multe altele se ridică de la sine ori de câte ori discutăm ori ne gândim la o asemenea decizie. Probabil că o serie de răspunsuri puteţi găsi şi în rândurile ce urmează.

Problema pedepselor ca mijloc de luptă contra fenomenului infracţional reprezintă încă un semn de întrebare. Eficienţa pedepselor nu s-a dovedit însă nici curativă, nici preventivă. Fenomenul infracţional continuă să existe, el ia adesea aspecte alarmante, se foloseşte de mijloace tehnice perfecţionate, moderne şi adoptă forme bine organizate, bine puse la punct, manifestându-se, uneori, la scară inter­naţională.

În raport cu această evoluţie a infracţionismului, sistemul pedepselor nu a cunoscut o evoluţie corespunzătoare, pedepsele au rămas cam aceleaşi: amendă şi închisoare, – ba chiar în multe state, printre care şi România, s-a desfiinţat o pedeapsă de natură a preveni şi înspăimânta – pedeapsa cu moartea.

Pedeapsa cu moartea este o pedeapsă extrem de intimidantă şi exemplară, având un deosebit rol în prevenirea generală a infracţiunilor celor mai periculoase, ceea ce reprezintă rostul de căpetenie al acestei pedepse. Însă, în dreptul nostru penal, pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre aceste două caractere implicând o finalitate distinctă a pedepsei. Or, pedeapsa cu moartea este lipsită de unele însuşiri care se cer unei bune pedepse. Este indivizibilă şi deci nesusceptibilă de a fi individualizată, este ireversibilă şi deci ireparabilă în caz de erori judiciare, în fine, este lipsită de aptitudinea de a-l reeduca pe cel condamnat, aptitudine care corespunde uneia dintre principalele finalităţi ale pedepsei. Sub acest din urmă aspect, pedeapsa cu moartea, ducând la definitiva eliminare din societate a elementelor deosebit de periculoase, realizează doar prevenţia generală a pedepsei. Nu se poate însă susţine că ar realiza în acelaşi timp şi prevenţia specială a pedepsei, adică împiedicarea condamnatului de a săvârşi noi infracţiuni, dar nu prin reeducarea acestuia, ci prin suprimarea sa fizică.

Este şi motivul pentru care consider că pedeapsa cu moartea nu este o pedeapsă, ci mai degrabă o măsură de salubritate socială.

Din punctul de vedere al prevenirii generale a infracţiunilor, pedeapsa cu moartea este necesară pentru că ea are un efect intimidant dar, pe de altă parte, sunt şi multe piedici teoretice împotriva ei. Primul care s-a pronunţat împotrivă a fost celebrul penalist italian Becaria, fondatorul dreptului penal modern. Argumentele sale erau: pedeapsa este irevocabilă (ai greşit, nu mai ai cum s-o îndrepţi), este indivizibilă şi, în fine, este imorală, pentru că nu este de conceput ca un om să ia viaţa altui om. De atunci, a început un curent împotriva aplicării pedepsei şi, în general, aceasta este tendinţa pe plan mondial.

În faţa acestei situaţii, neavând o scară de pedepse care să corespundă gamei atât de largi a infracţiunilor şi a modalităţilor de comitere a acestora, organizatorii reacţiei represive folosesc metoda agravării pedepselor existente: prin durată – a celor privative de libertate, prin cuantum – a celor cu amendă. În fine, în locul pedepsei cu moartea, a fost introdusă pedeapsa cu detenţia pe viată, rezervată, desigur, unor fapte de o gravitate excepţională şi care implică o eliminare totală şi fără de sfârşit din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de suferinţă perpetuă.

Într-o altă opinie, pedeapsa cu moartea nu trebuia scoasă din Codul penal. Ea însă trebuia restrânsă la o serie de infracţiuni bine determinate, cum ar fi cele de violenţă extremă: omoruri (calificat, deosebit de grav). Totuşi, pentru a se evita posibilitatea erorilor judiciare – un mare pericol – din momentul condamnării până în momentul executării trebuie trecut printr-o procedură îndelungată care să poată admite contestaţii, efectuarea de contraexpertize, cereri de graţiere etc. Toate acestea ar permite o corectare a situaţiei în cazul în care ar apare elemente noi utile. În ceea ce priveşte infracţiunile economice, cele politice, cred că nu se poate aplica pedeapsa cu moartea. Legiuitorul ar trebui să o înscrie doar în cazul infracţiunilor contra vieţii.

Citiţi şi Detenţia pe viaţă şi condamnarea speranţei

Dilema predării istoriei şi geografiei în limba română

S-a făcut multă vâlvă în jurul predării istoriei şi geografiei în limba română. S-au încins spiritele, a plouat cu acuze şi ameninţări şi puţin a lipsit să fie trase şi săbiile din teacă. Nu am înţeles şi nu înţeleg de ce a fost nevoie de atâta patimă devoratoare de timp şi nervi câtă vreme, dacă ne aruncăm puţin ochii în istorie, ne dăm seama că această inutilă dispută şi-a găsit rezolvarea încă din anul 1923, pe vremea când prim-ministru era liberalul Ionel Brătianu, unul din înfăptuitorii actului Marii Uniri.

Îngăduiţi-mi să vă reproduc cuvânt cu cuvânt argumentele prezentate de marele bărbat de stat, consemnate în lucrarea „Activitatea corpurilor legiuitoare şi a Guvernului de la ianuarie 1922 şi până la 27 martie 1926”, publicată în Bucureşti, Editura Cartea Românească în 1926, pagina 70, citez:

„Statul român are dreptul să ceară tuturor cetăţenilor săi să cunoască limba statului. Este în interesul tuturor locuitorilor acestei ţări să cunoască limba oficială, căci numai astfel se pot închega legăturile sufleteşti între toţi locuitorii unei ţări care trebuie să aibă aceleaşi interese generale şi aceleaşi năzuinţe. Neînvăţând limba statului, naţionalităţile se pun într-o stare de inferioritate, copiii lor care au aceleaşi drepturi ca ale românilor de baştină nu vor putea merge cu folos mai departe, în învăţământul secundar sau superior, şi nici concura cu elevii români. Statul are obligativitatea morală de a le înlesni învăţarea limbii oficiale. Impunând limba română nu înseamnă că se loveşte în limba maternă sau că nu se recunoaşte însemnătatea limbii în educaţia copiilor. Desigur că mijlocul cel mai firesc şi mai puternic pentru dezvoltarea sufletească a omului este limba sa proprie, iar locul pe care limba maternă trebuie să-l ocupe în şcoli este recunoscut de toţi pedagogii, de toţi educatorii.

Cu toate acestea, toată lumea este de acord că o limbă se învaţă mai uşor dacă se începe cu învăţarea ei de la vârstă mai fragedă şi că în învăţământul primar copilul poate începe învăţarea altei limbi pe lângă limba sa maternă.

Predarea limbii străine trebuie însă să se facă în mod sistematic fără să se îngreuneze mintea copilului, ci el să şi-o asimileze pe nesimţite.” Am încheiat citatul domnilor.

Condus de aceste principii, Ion. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a dat în septembrie 1923 două circulare prin care dispunea ca în şcolile minorităţilor naţionale de orice grad, cu limbă de predare străină, să se înveţe limba română. Citez: „a) În şcolile primare, o oră pe zi în clasele I şi a II-a citire, exerciţii de intuiţie şi compunere, şi două ore pe zi în clasa a III-a şi a IV-a, citire, exerciţii gramaticale, exerciţii de intuiţie şi compunere, istoria şi geografia ţării.

Celelalte materii se predau în restul orelor în limba maternă.

b) În şcolile secundare trebuie să se predea în româneşte: limba şi literatura română, istoria românilor, geografia ţării şi Constituţia în numărul de ore prevăzut în programa analitică”. Închei citatul.

După cum vedeţi, ca să nu zică cineva că torn gaz peste foc, trebuie să vă reamintesc că toată tevatura care se face în jurul celor două materii – geografia şi istoria ţării – nu a iscat în 1923 nici un fel de protest.

Îi rog, deci, pe colegii liberali să ţină seama de atitudinea ilustrului lor înaintaş, pe care, altminteri, nu contenesc să-l revendice.
Citiţi şi Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale

Intrăm în legalitate de la anu’!

Potrivit art.73 din Legea nr.35/2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – cu modificările şi completările efectuate prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – prevederile „referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu alegerile parlamentare 2012” (alin.1). Iar potrivit art.22 din lege „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral…” (alin.3).

Reamintesc că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral, care urmau a se aplica cu începere de la data de 30 mai 2012, au fost vehement contestate cu prilejul referendumului naţional din 29 iulie 2012. M-am întrebat dacă aceasta s-a datorat refuzului domnului Ioan Rus de a modifica numărul de 18.292.514 persoane cu drept de vot comunicate în 24 iulie de oficialii Ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior referendumului naţional din 29 iulie 2012? Or „scrupulozităţii” Curţii Constituţionale care a cerut Guvernului să-i transmită până la 31 august 2012 listele electorale permanente actualizate în baza cărora urma să se desfăşoare referendumul din 29 iulie 2012? S-a dovedit până la urmă că motivul real al contestării datelor şi informaţiilor „destinate exclusiv proceselor penale” s-a datorat exclusiv inexistenţei la acea dată a Registrului electoral (care se „întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an” de către Autoritatea Electorală Permanentă).

Aşa arătam într-un alt articol, Guvernul nu poate pune la dispoziţie listele electorale permanente care, potrivit art.26 alin.1 din lege: „…se întocmesc de către primarul comunei, oraşului sau municipiului ori al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral…”. Şi asta pentru simplul motiv că Registrul electoral nu a fost finalizat (dară-mi-te actualizat) nici până în ziua de azi.

Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1, după cum urmează: „prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Totodată, pentru ca tacâmul să fie complet, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată – Guvernul precizează în art.73 alin.2 al legii electorale că prevederile art.26 privind listele electorale, cuprinzând „cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral” se aplică în mod corespunzător cu excepţia „Prevederile(lor) art.26 alin.(1), (4) şi (5) care se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Cu alte cuvinte, ele se aplică numai proceselor electorale ulterioare datei de 1 ianuarie 2013…

În concluzie, abstracţie chiar făcând de înverşunarea cu care unii nu renunţă în ruptul capului nici post-referendum la realizarea visului neconstituţional ce le produce frisoane: demiterea Preşedintelui ales, este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu are de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care ar urma să se desfăşoare procesul electoral din decembrie 2012.

Aşadar, există o perspectivă de legalitate: la anu'... şi după muuulţi ani!

 

Modificarea modificărilor

În articolul postat ieri, pornind de la faptul că ne despart doar câteva luni de data alegerilor parlamentare din toamnă, am gândit că este util ca cetăţenii români cu drept de vot, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, să ia cunoştinţă despre datele şi informaţiile conţinute în „Registrul electoral naţional” destinate proceselor electorale „şi care urmează a se aplica începând cu alegerile parlamentare din anul 2012”.

Cum Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nu stabileşte data alegerilor parlamentare „din anul 2012”, am dedus din coroborarea textelor titlului I al legii electorale, cu modificările şi completările publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral „au intrat în vigoare cu începere de la data de 30 mai 2012 şi, pe cale de consecinţă, Registrul electoral naţional era în fiinţă la data referendumului din 29 iulie 2012”. Greşit!

Registrul electoral naţional, potrivit obligaţiei statornicite de lege în art.22 alin.3, potrivit căruia „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an…”, nu este „în fiinţă” nici până în ziua de azi, dar, vorba ardeleanului, „nu-i bai!”, e timp suficient până în anul… 2013. Pentru simplul motiv că prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, prevederile art.73 alin.1 se modifică după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013…”.

Această din urmă modificare a Legii nr.35/2008 prin OUG nr.46/2012 – contrasemnată de: ministrul administraţiei şi internelor, Mircea Duşa; ministrul delegat pentru administraţie, Radu Stroe; p. preşedintele Autorităţii Electorale permanente, Dan Vlaicu, vicepreşedinte; secretarul general al Guvernului, Ioan Moraru; Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice, Florin Georgescu – explică de ce ministrul administraţiei şi internelor de atunci, dl. Ioan Rus, a preferat să-şi dea demisia de onoare, precum şi de ce un judecător al Curţii Constituţionale, dna Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „după mine, trebuia anulat referendumul pentru că totul s-a bazat pe date false”, nu a putut prevedea „tratamentul” la care a fost supusă ulterior acestei declaraţii.

Mărturisesc că menţionata inginerie a modificării modificărilor anterioare a Legii nr.35/2008 nu explică laşitatea amânării pronunţării Curţii Constituţionale asupra rezultatului referendumului încă din şedinţa din 2 august 2012.

Da’ cu imunitatea ce-aţi avut?

De la bun început mărturisesc că am fost preocupat de problema imunităţii parlamentare şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu chestiuni juridice, vă asigur deosebit de interesante, şi pentru a fi pe înţelesul celor care din păcate nu ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 tratează imunitatea parlamentară („imunitatea profesională” sau „iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin 2 şi 3 soluţionează chestiunea inviolabilităţii parlamentare („imunitatea neprofesională” sau „imunitatea procesuală”), respectiv garanţiile procesuale derivând din imunitate.

Potrivit art.72 alin.1 din Constituţie, „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Arătam că imunitatea consacrată în acest text nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Nu trebuie să fi expert în materie pentru a înţelege că acest articol, respectiv art.72 alin.1, reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea acesteia. Deci, ea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva aplicării legii. Orice membru al legislativului este, înainte de toate, cetăţean al acestei ţări care trebuie să răspundă, egal în drepturi cu toţi ceilalţi, pentru faptele sale dacă ele se constituie într-o infracţiune, cu trimitere la legea penală. Nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid i-ar aparţine, de la rigorile legii, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama ca cineva ar avea posibilitatea să-l supună la presiuni sau împotriva sa să se comită abuzuri. Din păcate, lucrurile s-au extrapolat şi, indiferent de delictul de care se face vinovat, întâlnim cazuri când parlamentarul respectiv se grăbeşte să fluture, zor nevoie, steagul imunităţii.

Articolul 72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu face decât să reglementeze „imunitatea procedurală”, care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului (incriminate în Codul penal şi legile penale speciale), altele deci decât cele care derivă din opiniile emise „în exercitarea mandatului”. Citez: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (alin.3)”.

După această disertaţie teoretică, să vedem şi cum stau exact lucrurile în practică.

-   La începutul lunii aprilie, DNA a sesizat procurorul general să solicite Camerei Deputaţilor declanşarea procedurilor pentru obţinerea cererii de urmărire penale faţă de Borbely Laszlo, deputat şi ministru al Mediului, pentru două infracţiuni de trafic de influenţă şi fals în declaraţiile de avere, în formă continuată.

-   În 10 august, Parchetul ÎCCJ a cerut Camerei Deputaţilor avizul pentru începerea urmăririi penale a fostului ministru al Administraţiei Victor Paul Dobre, care, alături de secretarul de stat Ioan Căbulea, au înaintat Curţii Constituţionale o adresă prin care precizau că MAI nu-şi poate asuma numărul de alegători.

Rezultă din cele ce preced că scopul inviolabilităţii parlamentare („imunitate neprofesională” sau „imunitate procedurală”) consacrate în art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie este de a împiedica ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Inviolabilitatea parlamentară referitoare la fapte străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul începerii urmăririi penale („dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”), şi nici momentul urmăririi şi trimiterii în judecată penală („numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”). În fine, potrivit aceluiaşi text de lege, competenţa de a judeca faptele penale străine mandatului comise de un parlamentar aparţine instanţei supreme („competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”).

În caz de infracţiune flagrantă – precizează legiuitorul constituant în art.72 alin.3 – „Deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. În această din urmă situaţie „ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei” (s.n.). Iar „În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (s.n.).

Hai să zicem că parlamentarii noştri, învestindu-se cu menţionatele solicitări, nu au dorit să transpună în viaţă principiile Constituţiei – deşi este de presupus că până la această dată au înţeles că în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice – dar nu înţeleg nici în ruptul capului cum Camera Deputaţilor s-a învestit şi a respins, azi, solicitările de aprobare a începerii urmăririi penale împotriva foştilor miniştri Laszlo Borbely şi Victor Paul Dobre pentru infracţiuni străine exercitării mandatului.

Dincolo de silă

Nu-mi mai fac iluzii asupra moralităţii unei puteri care joacă, de câteva luni, comedia democraţiei. Îmi închipuiam însă că există în acest regim şi oameni, inteligenţi, care-şi pun problema că ar trebui salvate, măcar, aparenţele şi pricep că lipsa de scrupule, prea afişată, distruge orice urmă de credibilitate. Ei, bine, m-am înşelat.

Reamintesc aici numai că, referitor la condiţiile stabilite de lege (Constituţia, revizuită în 2003, şi Legea nr.47/1992, republicată în 2010) privind valabilitatea referendumului naţional pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României – aşa cum subliniam în suita de articole dedicate acestui subiect – am tot sperat că după ce Curtea se va „hotărî” să curme starea de incertitudine şi, implicit, prelungirea crizei politice şi aruncarea economiei României într-un vârtej periculos, mascarada mimării democraţiei va lua sfârşit. Nu a fost să fie aşa. Dând curs incitării publice potrivit căreia „dacă cei 7,4 milioane de români, care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”, purtătorii de „cabală vopsită civic” au reuşit să scoată în stradă sute de oameni cu intenţia vădită de a influenţa decizia finală a Curţii Constituţionale. Ceea ce nu a fost să fie! Ulterior, în ciuda supărării dlui Ghişe pe colegii săi din coaliţia guvernamentală care, exceptând cei 20 de liberali care au părăsit lucrările în semn de protest, au respins aberantele sale propuneri legislative, potrivit cărora „Băsescu a fost demis de popor”, Parlamentul a luat act de hotărârea Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendumul naţional, Curtea a constatat că a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, dar nu şi realizarea pragului electoral, condiţie de fond stabilită de lege pentru ca referendumul să fie valabil. Sub acest ultim aspect, constatând că cele 7.403.836 persoane care au votat pentru demiterea Preşedintelui României reprezintă doar 40,47% din totalul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, adică sub pragul electoral de 50%+1 (respectiv, 18.292.464:2+1), Curtea a concluzionat că nu este îndeplinită „condiţia de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru ca referendumul să fie valabil”. Mai limpede, nici că se putea! Limpede a fost însă doar pentru cei aprox. 60%, adică 10.201.449 români înscrişi pe listele electorale permanente (respectiv, 9.146.232 de cetăţeni cu drept de vot care nu s-au prezentat la urne intuind intenţia guvernanţilor, plus 943.375 care au votat „NU”, plus cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate).

Gravă în cazul de faţă nu este tentativa de compromitere a Preşedintelui Traian Băsescu, care nu este la prima situaţie de acest fel. Gravă, extrem de gravă, este compromiterea Curţii Constituţionale prin dezvăluiri tendenţioase din trecutul celor şase judecători ai Curţii care s-au pronunţat pentru invalidarea referendumului, prin expunerea publică a unor panouri reprezentând portretele acestora însoţite de îndemnul „Scuipaţi-i pe unde îi vedeţi!” care, inflamând la maximum opinia publică, are şi „meritul” de a produce greaţă. În fine, cum altfel ar putea fi definită „ancheta” dominată de la un cap la altul de obsesiva preocupare a realizatorului unei emisiuni TV de a demonstra că Preşedintele suspendat merită nu numai să fie demis, dar şi arestat şi executat. Diagnosticul pus de utilizatorii Facebook este, din acest punct de vedere, de o exactitate uluitoare: „un întreg circ cu demascări comuniste”. Am reexaminat toate acestea cu nedisimulată silă.

Aseară am privit cu atenţie feţele incitaţilor „revoltaţi” prezenţi în stradă, în imediata apropiere a Casei Domnului în care părintele miresei îşi conducea fiica la altar şi care scandau aceeaşi lozincă a demiterii sale „prin voinţa poporului” însoţite de necreştineasca urare adresată mirilor a „casei de piatră… cu gratii” şi alte măscări. Şi aceasta fără să tresară, fără să le pese de consecinţe, cu o lipsă de sfială care m-a îngrozit. Ce să spun după asta? „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”? Ori, vorba lui Octavian Paler, „aşteptând o resurecţie morală care să ne facă mai buni pe toţi, ne-am dovedit nişte caraghioşi?” Deocamdată nu fac decât să citez versurile nemuritorului Eminescu: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni”…

Se pare că toate discuţiile, din ultimii ani, pe tema normalizării existenţei noastre au însemnat pierdere de vreme. În final, mă raliez din nou cugetării lui Octavian Paler: „…mi-e silă, în această clipă, inclusiv de uşurinţa ridicolă cu care mi-am imaginat că ne-am săturat să trăim în mocirlă” (România Liberă, din 3 august 1993).

Odiseea referendumului naţional

Recent, luând de bune asigurările date, anterior pronunţării, de Premierul Victor Ponta şi de vremelnicul Preşedinte interimar George-Crin Laurenţiu Antonescu, că atât domniile lor, cât şi partidele ce le păstoresc vor „respecta fără rezerve hotărârea Curţii Constituţionale… oricare ar fi ea”, garantul supremaţiei Constituţiei a căpătat curaj şi, curmând starea de incertitudine, a pronunţat Hotărârea nr.6 din 21 august 2012, prin care:

„1. Constată că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, a fost respectată.

2. Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 comunicate de Biroul Electoral Central şi constată că din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane (46.24%), din care 7.403.836 (87.52%) au răspuns "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?", iar 943.375 (11.15%) au răspuns "NU" (precum şi cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate – n.n.).

3. Constată că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile art.5 alin.(2) din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului(…)”.

Post-referendum însă, „europenismul” dlui. Antonescu, care înainte de pronunţarea Curţii promitea public că în ipoteza invalidării referendumului se va retrage definitiv din viaţa politică, s-a destrămat subit, dovedindu-se ulterior că miroase cam tare a cinism. Mai mult, şi-a continuat deşănţata propagandă electorală sub lozinca „dacă cei 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”. Această veritabilă incitare ce contravine flagrant principiilor democratice a fost preluată cu entuziasm de purtătorii de „cabală vopsită civic”, dar şi, din păcate, de electori de totală bună credinţă care refuză să creadă şi azi că cei pe care îi sprijină eludează legea.

În ceea ce mă priveşte, nu pot pricepe de ce după ce am dezvoltat pe larg tema pragului electoral unii nu înţeleg sau se prefac că nu înţeleg că 7.403.836 de persoane care au răspuns "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?" reprezintă doar 40,47% din totalul celor 18.292.464 de persoane înscrise în listele electorale permanente, adică sub pragul electoral de 50%+1 (18.292.464:2+1). Motiv pentru care Curtea a concluzionat că mult clamata majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui României „nu îndeplineşte condiţia de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

Nu voi insista în cercetarea acestei situaţii şi a implicaţiilor politice şi sociale la care dau naştere. Problema pe care mi-o pun şi la care încerc să găsesc un răspuns este de a înţelege cum de reuşesc unii să-i inducă în eroare. Iată, în esenţă, cum:

Afirmând cu nonşalanţă că, deşi a constatat respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui României, Curtea Constituţională nu a ţinut cont de voinţa celor 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, astfel că acesta este demis în fapt şi, pe cale de consecinţă, Parlamentul este cel chemat să stabilească „calea de urmat”. Cu alte cuvinte, în situaţia în care Curtea Constituţională ar fi constatat că nu au fost îndeplinite ambele condiţii de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, Parlamentul era îndrituit să „decidă” (?) asupra procedurii de urmat. Or, în speţă, Curtea a constat că A FOST respectată procedura referendumului naţional, astfel că nici Parlamentul, iniţiatorul suspendării din funcţie a Preşedintelui, şi nici Guvernul, organizatorul referendumului pentru demiterea Preşedintelui, nu au motive să se plângă. Alta ar fi fost situaţia în care, în cursul desfăşurării referendumului, fraude electorale depistate de procurori ar fi fost de natură să modifice rezultatul referendumului, ipoteză în care Curtea ar fi fost nevoită să stabilească NEîndeplinirea condiţiilor de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, ceea ce din fericire nu s-a întâmplat.

În opinia unor iluştrii anonimi, întrucât în Constituţie nu există vreo prevedere care să dispună că hotărârile CCR sunt „general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, ele nu sunt opozabile Parlamentului. Afară de faptul dacă în art.147 din Constituţie s-ar mai introduce un alineat prin care CCR să fie abilitată să decidă şi asupra „excepţiilor de neconstituţionalitate” la propriile decizii!? Ori s-au gândit cei „trei jurişti cu experienţă în materie constituţională” că Parlamentul ar fi competent să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii hotărârilor Curţii Constituţionale?!? Indiferent cât ai fi de profan în ale ştiinţei dreptului nu poţi susţine astfel de aberaţii! Nu Constituţia, ci Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale – reluând art. 147 din Constituţie – prevede în art.11 alin.3 din legea menţionată că „Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Legea specială nu zice că sunt „în general” obligatorii, ci obligatorii erga omnes (adică opozabile tuturor, inclusiv Parlamentului).

Senatorul Ghişe şi cetăţeanul Ghişe

Supărat peste poate pe colegii care au respins, cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor prezenţi, cererea de includere în proiectul ordinii de zi a şedinţei extraordinare a Camerelor şi dezbaterea în procedură de urgenţă a celor două aberante propuneri legislative, senatorul Ghişe şi cei 20 de susţinători ai cererii sale de modificare a ordinii de zi au părăsit lucrările în semn de protest. Ieri însă, cum am arătat, „senatorul” Ghişe, metamorfozat cameleonic în „cetăţeanul” Ghişe – căci dimineaţa domnia sa vorbeşte şi acţionează în calitate de „senator”, iar seara în calitate de „cetăţean” – îmbrăcat în cartoane inscripţionate, precum vânzătorii de pizza, anunţa că se va „plimba” paşnic seară de seară prin faţa Palatului Cotroceni. Colegul Vosganian, în semn de solidaritate cu protestatarul, scrie pe blogul său că „am să trec astăzi pe la Palatul Cotroceni, să-i adresez lui Ioan Ghişe câteva cuvinte de îmbărbătare”.

Revenind la oile noastre, reţin aici numai că ordinea de zi poate fi modificată „pentru motive bine întemeiate şi urgente”. Or, aşa-zisele propuneri legislative ale domnului Ghişe urmăreau doar tergiversarea efectelor Hotărârii CCR, deşi tergiversarea conduce inevitabil la prelungirea crizei politice şi la aruncarea economiei într-un vârtej periculos.

Astfel, cu privire la susţinerea potrivit căreia, luând act de rezultatul referendumului, Parlamentul ar fi cel chemat să „decidă asupra procedurii de urmat”, am argumentat pe larg falsitatea acestei idei în articolul Singura cale de urmat.

Cum arătam într-un alt articol, intitulat Idei puţine, da fixe!, numai în ipoteza în care Curtea ar fi constatat că „NU AU FOST îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum”, Parlamentul României ar fi fost îndrituit să „decidă” (?) asupra procedurii de urmat. Or, în speță, Curtea a stabilit că „AU FOST îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, ceea ce se pare că a luat prin surprindere pe guvernanţi. Aşa fiind, nici Parlamentul, iniţiatorul suspendării din funcţie a Preşedintelui României, şi nici Guvernul, organizatorul referendumului pentru demiterea Preşedintelui, nu au motive să se plângă de constatarea că A FOST respectată procedura referendumului naţional, ce s-a prezentat Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună, spre a lua act.

Sunt sigur că atât iniţiatorul, cât şi Guvernul au sperat că garantul Constituţiei va stabili, pe baza contestaţiilor formulate, că în cursul desfăşurării referendumului s-au comis o serie de fraude electorale de natură să modifice rezultatul referendumului, ipoteză în care Curtea ar fi fost nevoită să stabilească neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, ceea ce din fericire nu s-a întâmplat.

În raport de cele ce preced, îl rog pe domnul Ghişe să recunoască cu toată onestitatea că explicaţiile domniei sale – potrivit cărora „CCR a substituit puterea judecătorească şi şi-a permis în mod abuziv infracţional să exercite control de legalitate”; „CCR nu are competenţa să anuleze voturile valabil exprimate” etc. – sunt simple fabulaţii, fără acoperire în fapt şi în drept. Aşa că, domnule Ghişe, este fundamental greşită părerea dvs în sensul că „procedura de urmat poate să fie una dintre cele două proiecte de hotărâre”!

Aşa stând lucrurile, doresc plimbare plăcută  ambilor, atât cetăţeanului Ghişe, cât şi senatorului Ghişe!

CETĂŢEANUL GHIŞE

De la bun început mărturisesc că am fost preocupat să induc ideea că respectarea Constituţiei nu este facultativă şi, de câte ori am avut ocazia, am încercat să demontez ambiţiile neconstituţionale ale oamenilor noştri politici. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu chestiuni juridice şi pentru a fi pe înţelesul celor ce nu au pregătire în domeniu, am să mă refer strict la problemele procedurale ivite pe parcursul organizării, desfăşurării şi confirmării rezultatelor referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui.

Cum arătam într-un deunăzi articol (Asedierea ultimei redute: CCR), anterior pronunţării hotărârii Curţii Constituţionale, purtătorii de „cabală vopsită civic” anunţau public că „cei 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”, ceea ce constituie o veritabilă incitare ce contravine flagrant principiilor democratice.

Numai departe decât aseară, îndemnul este pus în practică de cel ce s-a recomandat presei „cetăţeanul” Ghişe care, însoţit de consilierul personal, aidoma celebrelor personaje ale lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha şi scutierul său Sancho Panza, şi înhămat la cartoanele inscripţionate „Băsescu a fost demis de popor” şi-a propus să se plimbe seară de seară prin faţa Palatului Cotroceni.

Se pare ca dl Ghişe nu pricepe în ruptul capului că:

-    Curtea nu a făcut abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Dimpotrivă, a adăugat la numărul la numărul total al electorilor prezenţi la urne şi pe cei 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate. Indiscutabil că numărul la electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar NU ESTE SUFICIENT PENTRU A DEPĂŞI PRAGUL ELECTORAL de 9.146.232+1 (respectiv 18.292.464:2+1);

-    Acest prag electoral de 9.146.232+1 este impus de legea referendumului, potrivit căreia „demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. Iar „cetăţenii înscrişi în listele electorale sunt cetăţenii cu drept de vot, adică cei precizaţi în art.36 din Constituţia României, potrivit căruia: „Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv” (alin.1); „Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale” (alin.2);

-    Potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.3/2000, referendumul NAŢIONAL constituie „forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român”, din care, dle Ghişe, continuă să facă parte şi cetăţenii cu drept de vot care nu s-au prezentat la urne, şi cetăţenii cu drept de vot cărora „le-a expirat viza de valabilitate de buletin”, şi cei aflaţi în străinătate, desigur cu excepţia celor care nu au drept de vot.

        Apoi, dle Ghişe, „Constituţia consacră dreptul de vot, şi nu obligaţia de a vota”. Cu alte cuvinte, cum corect au precizat judecătorii CCR, „ţine de voinţa fiecărui cetăţean de a decide în mod liber dacă îşi exercită acest drept. Acesta nu poate fi obligat să îl exercite sau dimpotrivă să nu îl exercite din moment ce art.30 alin.2 din Constituţie garantează libertatea conştiinţei…”. Pot înţelege de ce Curtea, care a demonstrat nevalabilitatea referendumului la data de 2 august 2012 – concluzionând că „majoritatea de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu întruneşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului” – nu s-a pronunţat încă de la acea dată, dar demersul dvs post-referendum presupun că are cu totul altă explicaţie.

Voi reveni în zilele următoare cu privire la problemele de ordin procedural privind confirmarea rezultatului referendumului naţional şi în raport de demersurile dvs.

 

Idei puţine, da’ fixe!

Tot atât de bine aş fi putut intitula acest articol şi „După râs, vine plâns” pentru garanţiile date într-o veselie de guvernanţi, anterior pronunţării, că vor respecta fără rezerve Hotărârea Curţii Constituţionale… oricare ar fi ea. „Europenism” care, după pronunţare, miroase cam tare a cinism. Dar parcă este mult mai relevant titlul la care m-am oprit, „Idei puţine, da’ fixe!”, pentru a ilustra obstinaţia cu care puterea actuală nu renunţă în ruptul capului la realizarea visului neconstituţional ce se pare că le produce frisoane: demiterea cu orice preţ a Preşedintelui ales. Aidoma, aceeaşi atitudine o are şi dl Antonescu – cel care nu şi-a putut reprima curiozitatea şi a apăsat pe celebrul „buton 3” -  care, înainte de pronunţarea Curţii, promitea că în ipoteza invalidării referendumului se va retrage definitiv din viaţa politică, iar acum… se pare că va fi obligat de proprii săi colegi să-şi respecte promisiunea…

Reamintesc că, în speţă, Curtea Constituţională a stabilit că „au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum”, motiv pentru care Parlamentul nu are a decide asupra procedurii de urmat.

Mai nou, abstracţie făcând de faptul că Parlamentul nu este îndrituit să „decidă (?) asupra procedurii de urmat”, „trei jurişti cu experienţă în materie constituţională” se căznesc să demonstreze că „Hotărârea CCR reprezintă un abuz de drept şi este neconstituţională, Parlamentul este cel care poate decide” (Cotidianul, 25.08.2012).

Concret – susţin cei trei reputaţi anonimi – formularea hotărârea Curţii este definitivă şi general obligatorie „este neconstituţională, în legea fundamentală nu există vreo prevedere care să dea hotărârilor CCR această putere şi anume să fie definitive şi general obligatorii. Această formulare reprezintă un abuz de drept. Ţinând cont de acest asprect, Hotărârea nr.6 a CCR nu este opozabilă Parlamentului”, susţin la unison juriştii consultaţi.

Gravă eroare! Nu numai alin.4 al art.147 din Constituţie se referă la „deciziile” Curţii Constituţionale, ci întregul text al art.147 priveşte deciziile prin care Curtea constată neconstituţionalitatea dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente (alin.1), neconstituţionalitatea care priveşte legile, înainte de promulgarea acestora (alin.2), neconstituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional care nu poate fi ratificat (alin.3). Toate aceste decizii, de la data publicării, „sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Numai că, în opinia iluştrilor anonimi, întrucât „în legea fundamentală nu există vreo prevedere care să dea hotărârilor CCR această putere”, art.147 din Constituţie ar trebui să mai conţină un alineat prin care CCR să fie abilitată să decidă până şi asupra „excepţiilor de neconstituţionalitate la propriile decizii”!? Ori s-au gândit că Parlamentul ar fi competent să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii hotărârilor Curţii Constituţionale?!? Nici măcar un braconier în materia dreptului nu ar putea invoca astfel de aberaţii!!! Nu, domnilor „jurişti cu experienţă în materie constituţională”! Nu legea fundamentală, ci Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale – reluând textul constituţional de principiu – prevede în art.11 alin.3 că „Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Legea specială nu zice că sunt „în general” obligatorii, ci obligatorii erga omnes (adică opozabile tuturor, inclusiv Parlamentului).