UN SOARE EGAL

 

UN SOARE EGAL

 

A timpului noapte

Întunecă zorile

Şi-odată cu ele

Soarele, florile!

Rămân doar umbrele

Şi, poate, chipurile

Dar pier şi ele

Cu anotimpurile!

 

Nu vrei, o! tu

Să fii pentru oameni

Eternă lumină

Pace să sameni?

 

Timpule, tu,

Dacă vrei, dacă poţi

Un soare egal

Să ne scalde pe toţi…

Greva minerilor din Valea Jiului

DISCURS PARLAMENTAR

Indiferent din ce parte a spectrului politic provenim, nu avem cum să nu recunoaştem că în momentul de faţă statul de drept instaurat în România după 1989 este serios ameninţat. Greva minerilor din Valea Jiului, cea care a reprezentat scânteia declanşării actualei rebeliuni, s-a aflat de la bun început în afara legii. Vă reamintesc că acţiunea minerilor s-a aflat, încă din prima zi, în contradicţie totală cu prevederile Legii nr. 15/1991 privind conflictele colective de muncă şi exercitarea dreptului la grevă. În primul rând, revendicările actuale ale minerilor sunt complet diferite faţă de cele care au făcut obiectul conflictului de muncă conciliat în lunile august-septembrie 1998, cererile lor de acum având clare conotaţii politice. Mai mult, cererile financiare năucitoare ale lui Miron Cozma s-au schimbat de la o zi la alta.

O altă încălcare a legii a fost abandonarea totală a minelor, neasigurându-se o treime de activitate, ca şi neluarea măsurilor necesare de siguranţă.

Să mai amintim doar indiciile privind forţarea multor mineri de a se declara, împotriva voinţei lor, solidari cu greviştii, ca şi ameninţările făţişe ale liderului Miron Cozma la adresa ortacilor consideraţi trădători, de genul sloganurilor „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!” şi „Să vedem cine vrea să-şi apere locul de muncă şi cine nu!”.

Iată doar câteva motive pentru care, în mod absolut just, justiţia a considerat greva minerilor din Valea Jiului ca fiind ilegală. Ca urmare, s-a transformat însă într-un adevărat coşmar naţional, totul desfăşurându-se după un scenariu de-a dreptul diabolic. În timp ce autorităţile au anunţat oficial că trupele de intervenţie ale Ministerului de Interne nu posedă armament de război, liderii minerilor au refuzat repetat renunţarea la protestele lor ilegale şi începerea unui dialog purtat în limitele bunului-simţ.

Pe fondul unor nemulţumiri reale ale unei părţi importante ale populaţiei, pe fondul grevei minerilor – fie ea şi ilegală – au fost grefate interesele personale, de grup, şi, nu în ultimul rând, politice.

De la bun început, minerii au acţionat pe două fronturi, regăsirea voită a unui mijloc de a dialoga nefiind decât un pretext pentru adevăratul lor obiectiv: venirea la Bucureşti. Nu putem trece cu vederea interviul acordat, încă de anul trecut, de liderul minerilor unui post de televiziune local, şi în care acesta dădea de înţeles că nu se mulţumeşte a fi conducătorul Văii Jiului, ci al întregii Românii. Iar prestaţia lamentabilă, ca să n-o numim altfel, a unor ofiţeri superiori din conducerea MI nu a făcut decât să-l sprijine pe Miron Cozma în facerea primilor paşi pe calea realizării înaltelor sale aspiraţii. În două rânduri, trupele de intervenţie au fost umilite de către strategii aflaţi în spatele minerilor. Strategi care ar trebui să ştie că reţinerea, dezarmarea şi sechestrarea prin forţă a organelor de ordine aflate în misiune reprezintă una dintre cele mai grave infracţiuni în orice stat de drept din lume. Vinovaţi însă de haosul social din ţară nu sunt minerii, nici patronatul, nici măcar Miron Cozma. Vinovaţi sunt cei care l-au eliberat, în pofida literei legii, pe liderul minerilor.

Din punct de vedere constituţional, şi chiar al legislaţiei internaţionale, aceste manifestări violente nu mai pot fi interpretate ca o simplă grevă sau un banal marş, ci doar ca o veritabilă rebeliune. Este vorba despre un atentat la principiile şi instituţiile fundamentale ale statului de drept, la siguranţa naţională şi la respectarea drepturilor omului. Acum, nu se mai pune problema de a fi cu minerii sau împotriva lor, de a fi de stânga sau de dreapta, la Putere sau în Opoziţie. Nici măcar de a fi pentru reformă sau împotriva ei. Acum, când s-au lansat apeluri la nesupunere civică, fiecare dintre noi trebuie să ne exprimăm cât se poate de clar opţiunea: suntem pentru democraţie sau pentru dictatură. Cale de mijloc nu mai există şi Parlamentul ales al României trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru apărarea statului de drept. Nu trebuie să se lase loc nici unei umbre de îndoială că nu sprijinim valoarea democraţiei în România.

Să nu uităm că fiecare dintre noi reprezentăm aici, în Parlament, zeci de mii de cetăţeni români. Care, votându-ne pe noi, au votat implicit pentru democraţie, ei exprimându-şi opţiunile în cadrul unor alegeri libere. Încă un motiv în plus pentru a cere Executivului reinstaurarea, în limitele legale, a ordinii în ţară şi de a transmite un semnal comun cetăţenilor României şi întregii lumi că nu vom permite abaterea cu nici un pas de la principiile statului de drept.

(Monitorul Oficial nr. 1 din 1 februarie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Şedinţe comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului - Sesiunea extraordinară-ianuarie 1999)

CHEMARE

 

CHEMARE

 

Aş vrea, la ruga-mi, de te-nduri

Să vii pe dealul cu răsuri

Unde-mpreună fredonând

Să ne oprim din când în când… 

E luna Mai şi ne-nfioară

A tinereţii primăvară

Când o văpaie de bujori

Aprinde inimi deseori

Şi nici nu ştiu und’ să m-aşez

Ca-n iarba moale să visez

Pe praguri noi ursita mea

Ori cum renaşte dragostea!

Hai, vino, iute, sus aici

Regină între rândunici

La sâni, purtând floarea răsurii

Iar zâmbetul în colţul gurii

DICŢIONAR JURIDIC – BUNA-CREDINŢĂ

BUNA-CREDINŢĂ

În activitatea judiciară se vehiculează adesea noţiunea de bună-credinţă, pentru a desemna, în poziţia subiectivă a făptuitorului, o coordonată specifică, de natură a neutraliza sau atenua vinovăţia, aşa cum este caracterizată de art.19 din Codul penal.

Această bună credinţă reprezintă, din punct de vedere juridic, acea cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, cunoscută sub numele de eroare de fapt, a cărei reglementare este cuprinsă în art.51 din Codul penal.

O greşită cunoaştere a unui aspect al realităţii faptice, aspect esenţial pentru a imprima faptei caracter penal, influenţează factorul intelectiv al poziţiei subiective, putând merge până la înlăturarea completă a nocivităţii infracţionale. Făptuitorul unei acţiuni cu aparenţă infracţională este un om şi, ca orice om, se poate înşela în cunoaşterea şi evaluarea unor realităţi. Aceste realităţi, de natură a imprima faptei caracter penal, pot deveni lipsite de semnificaţie penală atunci când perceperea lor de către făptuitor a fost eronată. Dar nu este vorba de o eroare minoră, care modifică semnificaţia unui aspect secundar al activităţii infracţionale, ci de o eroare substanţială asupra unor împrejurări determinante în structura infracţională a faptei. Greşita cunoaştere a unor asemenea împrejurări poate înlătura acea formă de contribuţie psihică – subiectivă – care imprimă unei activităţi caracter infracţional.

Când este vorba de fapte ce s-ar putea încadra în categoria calomniei prin presă săvârşită de ziarişti, se ridică problema dacă buna credinţă (eroare de fapt) ar putea să fie invocată în raport cu variatele şi precipitatele momente ale îndeplinirii sarcinilor profesionale.

În ritmul de mare viteză în care se duce activitatea de presă sunt posibile erori în cunoaşterea realităţii. Grăbit să dobândească informaţiile, nerăbdător să le introducă in redacţie şi în gazetă pentru a nu fi depăşit de alte gazete, obligat să redacteze materialul într-un interval de timp limitat, asaltat de alte ştiri şi evenimente care se îmbulzesc unele peste altele în orice redacţie, preocupat ca paginile gazetei să fie pline de noutăţi şi să stârnească interesul, este posibil ca ziaristul să comită şi erori, să emită afirmaţii sau relatări greşite. Acest lucru este posibil în activitatea generală a ziaristului, dar chiar şi atunci când relatarea este de natură să influenţeze negativ prestigiul unei persoane. Este posibil. Dar, în principiu, asemenea situaţii n-ar trebui să aibă loc. există o conştiinţă şi o rutină profesională care învinge şi ritmul accelerat, şi aglomerarea informaţiilor, şi orice alte piedici ce pot apare în calea informării corecte.

Aceasta nu împiedică însă ca buna-credinţă (eroarea de fapt) să poată fi invocată în judecarea unui proces de calomnie prin presă şi eventual să fie luată în considerare de instanţa chemată să se pronunţe.

IMITAŢIE

 

IMITAŢIE

 

Apă limpede de munte

Muntele cu soare cald

Sunt doi ochi şi-a lor privire

Unde visurile-mi scald.

Unduirea-nmiresmată

Fân cosit, parfum de flori

Sunt a tale mâini curate

Ce m-ating cu-al lor fior

Susur molcom de izvoare

În rostogolitu-i drum

Este glasul care-mi cântă

Lângă suflet gândul bun

Paşi tăcuţi mergând încet

Peste câmpul meu de vis

Ei sunt inima-ţi ce bate

În castelul meu închis.

Apă limpede de munte

Fân cosit, parfum de flori

Paşi tăcuţi mergând încet

Susur molcom de izvor

 

În rostogolitu-i drum

Ei sunt inima-ţi ce bate

Lângă suflet gândul bun

Şi ale tale mâini curate.

DESTĂINUIRE

 

DESTĂINUIRE

 

Frumos e fânul înflorit

Cum şi poteca ce-l străbate

Spre gârla, care nu-i departe:

Cu gene verzi, cu vad cotit…

 

Eram copil, când pe câmpie,

Târziu, în noapte, numai eu…

Rugam încet supremul zeu

De-a face clipa veşnicie!

 

Şi câte vise mari, sub stele,

Îmi făuream, fără să ştiu

Că drumul vieţii e pustiu,

Atunci când n-ai noroc de ele!

 

Azi, amintirii devotat

Rămâne fânul înflorit,

Dar mă simt dârz şi fericit

Că lupta dreaptă n-am trădat

TREZIRE

 

TREZIRE

 

Primăvara a venit

Şi se pare că-i mirată

De ce codrul de stejari

Frunză veştedă mai poartă!

 

Dar domol şi-ntinerit

Urcă-n slavă soarele

Şi-atunci codrul îşi adună

Din pământ izvoarele

 

Se alintă împreună

Ori îşi râd în barbă,

Iar în suflete ne cresc

Fire moi de iarbă….

 

Doar ascultă cum în zări

Albe ca nămeţii,

Plânge iarna, neuitând

Anii tinereţii…

 

Şi e totul viu decor,

Unde adierea

Face tumbe pe poteci,

Serbând învierea…

DICŢIONAR JURIDIC – BANCRUTA FRAUDULOASĂ

Bancruta frauduloasă

Cu începere de la 01.02.2014, când va intra în vigoare noul Cod penal, bancruta va fi incriminată prin dispoziţiile art. 240 (bancruta simplă) şi prin art. 241 (bancruta frauduloasă).

Iniţial această infracţiune era prevăzută în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, fiind eliminată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 32/1997, deşi textul de lege răspundea realităţilor economiei de piaţă.

Întrebarea care se pune este: se justifica prin ceva eliminarea acestei infracţiuni care, tocmai datorită gradului ei ridicat de periculozitate socială, a fost exceptată de la beneficiul ultimei graţieri? Să recitim cu capul limpede textul abrogat: „Se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă constând în una din următoarele fapte: falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii sau ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii neexistente sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţ, a unor sume nedatorate, precum şi în caz de faliment al societăţii, înstrăinarea în frauda creditorilor a unei părţi însemnate din activ”.

Cum s-a explicat abrogarea? S-a spus că este absurd să ai în legislaţie o asemenea infracţiune câtă vreme nu ai o lege a falimentului, ci doar una a lichidării juridice. S-a explicat că acţiunile de incorectă gestionare de către comerciant a patrimoniului său – care constituie elementul material al infracţiunii de bancrută frauduloasă – se regăsesc incriminate, distinct, în Codul penal. Cum ar fi, bunăoară, falsul în înscrisuri şi distrugerea de înscrisuri. Dar ce ne facem cu toate celelalte modalităţi normative prin care poate fi realizată bancruta frauduloasă: înfăţişarea de datorii neexistente; prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţ, a unor sume nedatorate; precum şi, în caz de faliment al societăţii, înstrăinarea în frauda creditorilor, a unei părţi însemnate din activ? În ce lege penală ordinară sau specială se regăseau incriminate aceste fapte infracţionale?

Susţinerea că incriminarea acestei infracţiuni complexe nu s-ar justifica fiindcă nu avem o lege a falimentului provenea fie dintr-o necunoaştere a materiei, ceea ce e greu de crezut, fie, foarte probabil, din rea-credinţă. Ar fi trebuit să se ştie că bancruta frauduloasă nu se confundă cu falimentul şi, din simpla lectură a textului abrogat, înţelege oricine că gestionarea incorectă nu duce neapărat la faliment. Ea este o metodă clasică de înşelare şi păgubire a creditorilor. Era justificată nesancţionarea unor asemenea manopere viclene în condiţiile în care ele se întâlneau frecvent în „firava” noastră economie de piaţă? Realitatea ne obligă să fim extrem de prudenţi în momentul în care legiferăm sau aducem modificări unei legi. Nu se agrea la acea vreme termenul de falit? Se făcea alergie la ideea că un pungaş se pune singur în „neputinţă de plată” pentru a extrage din aceasta avantaje uriaşe, lăsându-i cu buza umflată pe cei care s-au încrezut în onestitatea lui comercială? Nu era agreat cuvântul bancrută, i se putea zice „lichidare frauduloasă”! Dar asta nu schimba cu nimic datele problemei. Nu convenea că infracţiunea era prevăzută în Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale? Nu-i nimic! Putea fi luată şi mutată în Codul penal sau într-o lege penală specială, cu condiţia să se asigure continuitatea incriminării acestei fapte penale care, la noi, a făcut frecvent adevărate ravagii. Se pare că acest lucru a fost înţeles abia în 2006, când bancruta frauduloasă a fost introdusă în Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, în art.143: „(1) Constituie infracţiunea de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27. (2) Constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă şi se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.” Începând cu data de 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), articolul 143 va fi abrogat.

OCHI DE IARBĂ

 

OCHI DE IARBĂ

 

Drumul sufletului tău

Paşii mei tăcuţi străbat

Şi la fiecare poartă

Se opresc pe rând şi bat.

 

Picură din verzi ferestre

Fir de iarbă vântuită

Gândul meu ţese în palme

Mângâiere tăinuită.

 

Şi când obosesc trecând

Paşii mei tăcuţi, alene

Se opresc să ia putere

Sorbind roua de sub gene.

Schimbări de mentalitate în viaţa socială

Evoluţia istorică a unei colectivităţi sociale atrage numeroase schimbări în structura acesteia, în concepţiile politice, în cultură şi civilizaţie, în condiţiile de viaţă, în mentalitate.

Între schimbările de mentalitate care au determinat modificări în evoluţia societăţii în ultimul secol şi în evaluarea comportărilor umane se cuvine menţionată şi cea referitoare la discreţia abordată în viaţa personală şi în viaţa familială. La începutul acestui secol, morala burgheză imprima o anumită austeritate de ţinută şi comportament, austeritate în care se înscria şi o discreţie accentuată privind viaţa personală şi cea familială. U secret auster şi o cuviincioasă pudoare învăluia în mare măsură această viaţă şi simpla încercare de a o investiga era considerată un afront. Cu atât mai mult dezvăluirea chiar a unor împrejurări adevărate din această viaţă era considerată ofensatoare.

Cu vremea, această discreţie s-a relaxat, intransigenţa ei s-a diminuat încetul cu încetul şi multe atitudini şi comportări care, în vremuri, erau ascunse din pudoare socială, astăzi nu numai că se lasă cunoscute şi comentate, dar chiar fac uneori obiect de autodezvăluire şi de intenţionată înfăţişare publică.

Vedetismul, atât de răspândit în epoca actuală, este considerat de unii ca un avantaj social pentru dobândirea căruia toate mijloacele pot fi folosite, chiar şi afişarea unor aspecte mai ascunse şi nu întotdeauna lăudabile din viaţa personală, în măsura în care, stârnind interes, ele pot crea o modalitate de a se face cunoscut.

Se conturează o anumită pseudo-celebritate, în sfera căreia întră orice însuşire, chiar şi cu anumite rezonanţe negative, dacă este în măsură să stârnească interes pentru cel ce o posedă.

Discreţia care făcea ca fiecare persoană să dorească a se şti cât mai puţin despre ea este înlocuită printr-o străduinţă perseverentă de a ieşi din anonimat, dând în vileag cât mai mult din coordonatele propriei vieţi şi din caracteristicile propriei persoane.

În aceste condiţii, se ridică problema de a şti dacă fapta de calomnie îşi va restrânge sfera de aplicare în raport cu diminuarea semnalată mai sus, a discreţiei privind viaţa personală. Căci este ştiut că această faptă ilicită are, ca una dintre notele sale specifice, şi pătrunderea cu indiscreţie, în ungherele mai ascunse ale vieţii personale.

PRIN STÂNCA VREMII

 

PRIN STÂNCA VREMII

 

 

E lună minunată şăgalnicul april

Cu mantia lui verde, cu mofturi de copil;

Acum şi omul trudei mai tare se avântă

În lupta pentru viaţă, iar inima îi cântă!

 

În iarbă, pe poteci, cad flori de corcoduş

Iar trena lor rebelă ce urcă pân’ la uşi

Ţesută din petale, de vânturi scuturate

În inimi reîntoarce iubiri ce păreau moarte

 

O! sfântă primăvară îndură-te de noi

Făcând ca valul negru să bată înapoi…

Şi-n lume să domnească eterna-ţi tinereţe

Frumoasă ca şi tine, dar fără de tristeţe

 

Prin stânca vremii, viaţa răzbată înainte

Uitând genunea urii, ce-o vâră în morminte

Triumfe pretutindeni un crez de libertate

Să fie numai pace şi primăvară-n toate!

Decor

 

DECOR

Au înflorit intempestiv caişii

În crângul nesfârşit al primăverii

Şi-atât de albi ne sunt, atât de tineri

Precum lumini jucând în umbra serii…

 

Pe umerii lor verzi răsar deodată

Dantele infinite de petale

Şi-n zori coroana lor se-mpodobeşte

Cu alb veştmânt, de antice vestale.

 

Au înflorit, zâmbind ca-ntotdeauna,

Au explodat în inima grădinii,

Pe când din umbră, tandri, îi salută

Narcisele, petuniile, crinii.

 

Apoi s-au scuturat, ca în trecut,

Vestind rodirea care o să vină

Şi-au presărat pământul dedesubt

Cu fragede petale de lumină.

 

La fel şi noi, purtăm o viaţă-ntreagă

Un dor sublim de rod, acelaşi vis

Care-nfloreşte pur, dând vieţii vlagă

Intempestiv, ca floarea de cais.

Cui foloseşte abrogarea art. 200 din Codul penal?

Discuţiile aprinse stârnite de articolul Cu homosexualii în Uniunea Europeană mă obligă să prezint succint istoria abrogării de acum a celebrului art.200 din Codul penal.

Doresc să subliniez de la bun început cât se poate de clar: din punct de vedere juridic, România şi-a îndeplinit toate responsabilităţile asumate, făcând necesarele corective legislative prin care viaţa intimă a homosexualilor este protejată atât timp cât ea nu se desfăşoară în public, iar în mult clamata Rezoluţie 1123/1997 a Consiliului Europei, prin art. 14, Adunarea roagă România – citez: „să modifice acele dispoziţii ale Codului penal care sunt contrare libertăţilor fundamentale”.

Aşadar, ni s-a cerut modificarea, şi nu abrogarea întregului art. 200 din Codul penal, ceea ce s-a şi întâmplat în final.

Într-adevăr, în legislaţia penală română, în formularea anterioară a acestei infracţiuni – art.200 din Codul penal – se prevedea că sunt incriminate relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex, fără alte cerinţe esenţiale care să nuanţeze limitele în care operează această incriminare. În baza acestui text, a acestui alineat, nemodificat anterior, era posibilă pătrunderea în intimitatea acestor nefericiţi iubăreţi, care puteau fi surprinşi în propriile apartamente.

În noua redactare a art.200 din Codul penal, textul incrimina relaţiile sexuale între persoanele adulte, care au loc pe baza consimţământului ambilor parteneri, numai dacă – atenţie! – faptele s-au comis în public sau au produs scandal public.

Aceasta este soluţia înţeleaptă în această materie. Legiuitorul a ţinut cont nu numai de prevederile Constituţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi de chestiunile de moralitate, de religia şi de opinia publică din ţara noastră.

Deci, noua formulare din Codul penal român corespundea exigenţelor şi tendinţelor europene în materia incriminării faptelor de relaţii sexuale între peroane de acelaşi sex.

Numai că ulterior ni s-a cerut de-a dreptul abrogarea în întregime a art.200 din Codul penal, ceea ce, pe bună dreptate, a stârnit indignarea opiniei publice din ţară, în frunte cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Atrăgeam atenţia că, din punct de vedere strict juridic, o eventuală abrogare în întregime a textului incriminator ar reprezenta o aberaţie legislativă şi, totodată, un precedent periculos. Este un precedent periculos, pentru că, în continuare, va trebui să se legifereze dreptul acestor homosexuali de a înfia copii, dreptul de a se căsători, dreptul de a fi mămici şi aşa mai departe.

Or, este inadmisibil să acorzi unei minorităţi drepturi colective suplimentare faţă de restul comunităţii. Aceasta nu înseamnă însă, în nici un caz, racordarea la legislaţia europeană şi nu reprezintă nicidecum o prioritate legislativă.

Iată motivele pentru care cred că nu era cazul să se ia în discuţie abrogarea totală a art.200 din Codul penal, ţinându-se cont că – repet – România îşi îndeplinise deja responsabilităţile asumate.

Evadare

 

 

EVADARE

 

 

Din nou miez de noapte

Cu gânduri de veghe

La ora când nimeni

Pe nimeni nu crede!

 

Doar firele vieţii

Îşi deapănă fumul

În rând cu drumeţii

Le mistuie drumul...

 

Iar luna străbate

Eterica rută

Cu raze brumate

Pustie şi mută.

 

Atuncea aş vrea

În braţe s-o strâng

Să râd lângă ea

Şi, poate, să plâng.

 

Dar viaţa nu este

Clădită din piatră

Şi-i doar o poveste

Dorinţa-mi deşartă!

 

Epigrama

Concentrată în câteva versuri, epigrama înfăţişează de obicei – în mod direct sau doar aluziv – o anumită trăsătură caracterologică sau comportamentală a unei persoane sau – mai rar – a unei categorii de persoane.

Această înfăţişare directă sau aluzivă nu este prezentată însă cu austeritate moralizatoare, ci cu umor. Ea este destinată nu să indispună, ci să amuze, nu să stârnească încruntări, ci să producă zâmbete. Concentrarea epigramei în doar câteva versuri, tehnica de ritm şi de versificaţie, mica explozie de umor pe care o cuprinde fac din ea un gen literar, o producţie a spiritului, destinată să descreţească frunţile şi să provoace o delectare intelectuală.

Epigrama, creaţie intelectuală având toate atributele şi privilegiile de care se bucură creativitatea umană, nu-şi făureşte însă substanţa din ficţiune – aşa cum se întâmplă cu alte genuri literare – ci ea se ancorează pe anumite manifestări concrete ale unor persoane identificabile. Aceste manifestări sunt înfăţişate cu umor, scoţându-se în evidenţă ridicolul, absurdul sau doar comicul lor.

Într-o concepţie exigentă s-ar putea susţine că legea nu face nici o distincţie ancorată pe modul de exprimare al afirmaţiei calomnioase. Prezentată în forma cea mai rudimentară a vorbirii curente sau în nuanţele cele mai subtile ale creaţiei literare, afirmaţia denigratoare la adresa unei anumite persoane identificabile, publicată în presă, are aceeaşi eficienţă nocivă. Ea face să se răspândească, într-un mediu larg al publicului, informaţia că acea persoană a săvârşit o anumită faptă blamabilă şi deci îşi realizează eficienţa socială negativă caracteristică calomniei.

Într-o altă opinie, înclinată să ţină seama de valoarea socială a creaţiei literare, de îmbogăţirea patrimoniului cultural al unei societăţi prin producţiile sale literare, indiferent de genul în care ele se manifestă, caracterizarea înţepăturii epigramei ar fi diferită.

În primul rând, şi-ar face loc în această opinie vechiul dicton: „Ridendo castigat mores” (râzând se îndreaptă moravurile). Efectul umorului asupra moralei publice, luat în considerare în toate vremurile, a ocazionat multiple şi valoroase manifestări literare satirice, în care au fost ridiculizate caractere, comportări, categorii de persoane şi chiar persoane bine individualizate.

Ridicolul înfăţişat sub formă literară îndeamnă nu atât la dispreţuirea celui vizat în producţia literară respectivă, cât la amuzamentul cititorului şi la reflecţia acestuia asupra unor criterii de comportare. Chiar dacă această din urmă preocupare este de o eficienţă mai problematică, totuşi amuzamentul, zâmbetul produs de gluma versificată constituie un câştig pe care oamenii l-au preţuit dintotdeauna. S-a spus: „Cea mai pierdută dintre zile este aceea în care n-ai râs”. S-ar putea adăuga că, chiar dacă nu ai râs, dar ai avut prilejul să zâmbeşti, ziua nu poate fi considerată pierdută. Iar dintre sursele ce pot aduce un zâmbet peste crisparea aspră a vieţii cotidiene se poate număra şi epigrama.

S-ar putea considera că gluma şi zâmbetul integrate în orice epigramă i-ar atribui acesteia un rol socialmente benefic, scoţând-o din câmpul aspru al faptelor cu virtualitate antisocială. Destinată să delecteze şi nu să supere, maliţiozitatea nuanţată, înţepătura îndeobşte minoră a epigramei nu s-ar putea situa în câmpul infracţional.

Trebuie să observăm că, deşi s-au publicat multe epigrame în decursul timpului, totuşi cei vizaţi au lăsat lumea să zâmbească, au zâmbit şi ei, dar nu s-au adresat justiţiei cu plângere pentru calomnie. Şi nu rareori cei vizaţi prin asemenea epigrame dure şi tăioase au fost personalităţi cu o preponderentă poziţie în viaţa socială.

Astfel, sunt cunoscute multiplele epigrame pe care Al.O. Teodoreanu (Păstorel) le-a îndreptat contra savantului Nicolae Iorga. Reproducem una dintre ele: 

Propagandistul

La Sorbona când se pune
Franţuzeşte să vorbească,
Tot franţuzu-n sine-şi spune:
Dulce-i limba românească!

Nu credem că această epigramă îl putea caracteriza pe marele savant, care era şi poliglot, dar s-ar putea ca ea să fie potrivită multor personaje din zilele noastre.

Generali, dar mulți!

Nu cu mult timp în urmă, senatorul PNȚCD Corneliu Turianu atrăgea atenția, nu fără o umbră de maliție în glas și-n priviri, că România deține pe umerii săi civili aproximativ un general la 300 de kilometri pătrați, mai exact, după calculele noastre, un general la 310 kmp. Adică, în total, 763 de bucăți. Și asta pentru că, din spumele neantului mioritic și ale epoleţilor clientelari, generalii s-au înmulțit, între ei, aparent fără motiv, cam cu 100 de suflete pe an. Ceea ce nu pare a-l impresiona prea mult pe civilul ministru al Apărării, Victor Babiuc, domnia sa declarând săptămâna trecută că nu generalii sunt prea multi în armată, nici că armata e prea puțină, ci doar că maiorii și coloneii sunt numeroși. În acest caz, soluția ar fi, evident, că o mare parte din maiori și colonei să fie făcuți generali, iar restul să intre în armată.

Generalul și particularul (c)_

Academia Cațavencu nr.22 din 06 iunie 1998

 

A se citi şi

• Fabrica de generali
• Leapşa prezidenţială
• Categoria "Gîndire cu premeditare"

Leapşa prezidențială

CATEGORIA "ILIESCU JUDECAT PENTRU-AL TREILEA MANDAT"

Corneliu Turianu (jurist): "Cel de-al treilea mandat al lui Iliescu este o leapșa. Primul mandat se scuză, al doilea se iartă, al treilea nu se pune la socoteală".

Întunericitul

Academia Cațavencu nr.32 din 14 august 1996

 

A se citi şi Categoria "Gîndire cu premeditare"