Permiteţi-mi să încerc să vă explic de ce consider eu că acest art. 6 nu
are ce căuta în această lege, de ce trebuie eliminat din această lege şi ce
avem de făcut, în opinia mea.
Prin forţa unor acte de putere emise după 6 martie 1946 ca naţionalizarea,
etatizarea, exproprierea, o mare parte din bunurile imobile a unor categorii de
persoane au trecut în proprietatea statului. Respectivele bunuri au fost scoase
din circuitul civil şi, cu excepţia terenurilor agricole, nu au putut fi dobândite
pe cale judiciară nici până în zilele noastre.
Precizez, de la bun început că nu înţeleg în nici un fel să ignor situaţia
juridică precară a foştilor proprietari spoliaţi care, indiscutabil, sunt îndreptăţiţi
să pretindă restituirea proprietăţilor trecute în posesia statului, dar nici să
trecem cu uşurinţă peste raţiunea şi spiritul legii. De aceea, mă văd obligat să
fac unele precizări cu referire la controversatul art. 6 al legii aflate în discuţie.
1. Pe de o parte, cred eu, retrocedarea
acestor bunuri nu se poate face nici în condiţiile de azi, decât tot prin
intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială, recurgându-se în
special la metoda retroactivităţii radicale a noilor legi edictate şi nu apelând
la umilitoare chichiţe avocăţeşti.
Consider eronată şi totodată periculoasă
prevederea potrivit căreia sunt exceptate de la restituire acele bunuri
imobiliare, citez: „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui
titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care
România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”
(alin. 1).
Altfel spus, a fost respectată legea?
Dacă da, consecinţele ei le omologăm noi azi. Capătă valoarea unui titlu
valabil. Potrivit acestei filosofii, prea puţin contează că statul comunist a
intervenit brutal în relaţiile de proprietate distrugând aproape în totalitate
proprietatea individuală, ci numai dacă a respectat sau nu aparenţa de legalitate
atunci când a adoptat seria de acte normative, pentru a legitima în fapt furtul
de proprietate. Iar această „legitimare”, stimaţi colegi, este, credeţi-mă, desăvârşită
şi corespunde furtului calificat din Codul penal. Şi, ca şi cum nu ar fi fost
de ajuns această „legitimare” a raptului, comisia noastră juridică s-a grăbit să
arunce colacul de salvare al unui înşelător amendament. Citez: „Nu sunt
valabile titlurile obţinute pe bază de discriminare politică, economică, socială
ori de presiune”.
Încercând deunăzi să justifice raţiunea
acestei găselniţe ilogice – şi o cataloghez „găselniţă ilogică” pentru că una şi
aceeaşi realitate este de la un alineat la altul riguros acceptată sau evaziv
respinsă, ceea ce este inadmisibil – ilustrul invitat afirma ţanţoş că ea nu
este decât rezultatul unei decizii politice. Cu alte cuvinte, adevărul ar
depinde de numărul de voturi pe care îl impune sau nu, şi nu de valabilitatea în
context logic al acestei aserţiuni.
Nu vi se pare, colega, îi spun eu
domnului acela, că admiţând că actul de naţionalizare, de expropriere, ar putea
fi privit ca reprezentând un titlu valabil câtă vreme excepţia, adică găselniţa
Domniei voastre, nu face decât să confirme regula? Nu faceţi decât să legitimaţi
cotropirea fundamentată prin violenţă fizică şi morală a dreptului de
proprietate? Altfel spus, aceste reglementări specifice perioadei
totalitariste, deşi în mod evident şi în întregime incompatibile cu noile
principii fundamentale de organizare socială, ar fi cu putinţă ca ele să
supravieţuiască?
Apoi, stimaţi colegi, nu vi se pare că
prin această stratagemă, pisica este aruncată, în cele din urmă, pasată tot
instanţelor judecătoreşti? Care instanţe vor fi obligate să admită că au existat
titluri valabile şi titluri nevalabile! Ca să nu mai vorbesc de imposibilitatea
obiectivă a succesorului persoanei spoliate, naţionalizate, expropriate, de a
proba după o jumătate de secol cum că părintele său ar fi fost supus unei
constrângeri fizice sau morale.
2. Pe de altă parte, repunerea foştilor
proprietari în situaţia anterioară nu poate fi soluţionată în nici un caz prin
introducerea textului art. 6 în cuprinsul legii privind regimul proprietăţii
publice, act normativ care vizează exclusiv regimul general al proprietăţii
publice, un act care nu este reparatoriu. Este o lege-cadru ce va putea fi soluţionată
numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială.
Reamintesc că printre legile post-decembriste cele mai importante, care
afectează direct dreptul de proprietate imobiliară, se numără, când vorbim de
terenuri, Legea nr. 18/1991 asupra fondului funciar şi, când vorbim de construcţii,
Legea nr. 112/1995 privind locuinţele naţionalizate. În aceste legi cu caracter
reparatoriu, într-adevăr, şi nu în legea în discuţie, trebuie să-şi găsească
rezolvare spinoasa problemă a retrocedării bunurilor imobile, terenuri şi
construcţii, trecute în proprietatea statului comunist.
Vă mai reamintesc, domnilor
colegi, că Legea fondului funciar a reglementat formele de proprietate asupra
terenurilor. Iată că a putut să o facă. Această lege nu s-a limitat la
definirea noţiunii şi natura domeniului public (art. 4 alin. 2), ci a enumerat
categoriile de terenuri care aparţin domeniului public (art. 5), precizând
totodată că „pot intra în această categorie şi alte terenuri cărora, prin lege
specială, li se dau astfel de destinaţii”. Dar, atenţie, dispune care anume
terenuri intrate în proprietatea statului aflate la data aplicării legii în
exploatarea cooperativelor urmează să se restituie adevăraţilor proprietari. Iată
că Legea nr. 18 a făcut-o. Poate nu complet, dar a făcut-o!
În consecinţă, eu voi
propune în final – nu ştiu în ce măsură avem şi avizul grupului parlamentar ca
acest art. 6 să fie eliminat şi, eliminându-l, vom putea discuta şi poate
terminăm şi cele 36 de articole ale acestei legi.”
(Monitorul Oficial nr. 136 din 1 septembrie 1998, Partea
a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea Extraordinară)