marți, 21 iunie 2016

Garanţiile procesuale legate de protecţia persoanei în procesul penal

 
Măsurile preventive – reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă – pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
1. Reţinerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror numai în cursul urmăririi penale (art.203 alin.1).
Potrivit art.209 din noul Cod de procedură penală:
Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore” (alin.3) şi „numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu” (alin.5).
Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte” (alin.10).
 Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supravheghează urmărirea penală, înaintea de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglemetează condițiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut” (alin.14).
Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului” (alin.15).
Aşadar, spre deosebire de măsura reţinerii inculpatului (persoană împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală – art.82 din Codul de procedură penală), reţinerea unei persoane având calitatea procesuală de suspect (persoană cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală – art.77 din Codul de procedură penală) se poate dispune pe o perioadă de cel mult 24 de ore, numai după începerea urmăririi penale împotriva sa.
2. Dacă apreciază că se impune arestarea inculpatului: „Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia” (art. 209 alin.16). Iar, potrivit art.210 alin.6 din Codul de procedură penală, „în mod excepţional, pentru motive temeinice încunoştinţarea poate fi întârziată cel mult 4 ore”.
Arestarea preventivă poate fi luată faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată (art.203 alin.3).
3. Prelungirea duratei arestării preventive în noua reglementare
Potrivit art.23 alin.4 din Constituţie, „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”.
În urma modificărilor aduse prin revizuire, art.23 alin.5 din legea fundamentală prevede că „În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”.
Din cele două texte rezultă că legiuitorul a avut în vedere numai faza de urmărire penală, iar nu și faza judecății.
Ca urmare, „prelungirea arestării preventive” se poate dispune numai în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de inculpat şi niciodată atunci când este vorba de suspect.

sâmbătă, 18 iunie 2016

DICŢIONAR JURIDIC – INAMOVIBILITATE vs. STABILITATE


        Potrivit Constituţiei, judecătorii numiţi de Preşedintele României – la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – sunt inamovibili. Dar în ce anume constă inamovibilitatea? Semantic, termenul inamovibilitate derivă din latinescul perpetuus (in perpetuuum factus) şi desemnează o situaţie juridică aparte creată acestei categorii profesionale (magistraţii), care o deţin. Asta în principiu. În realitate, actuala lege se abate de la definiţie. Mai întâi, inamovibilitatea nu este perpetuă, pe viaţă, adică atâta timp cât, potrivit art.50 lit.e, din aceeaşi lege, magistratul „este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei”. Or, în pofida acestei prevederi, magistraţii de la judecătorii şi tribunale pot fi reţinuţi în funcţie numai până la împlinirea vârstei de 65 ani, iar pentru cei de la curţile de apel numai până la 68 ani (art.69). Aşadar inamovibilitatea este drastic limitată în timp, dar – absurd – până şi în raport cu gradul instanţei. Această împrejurare aduce, firesc, prejudicii magistraţilor care doresc să fie avansaţi pe loc (art.78). În concluzie, inamovibilitatea se limitează la aceea că nu pot fi mutaţi pentru interes de serviciu, iar mutarea, ca urmare a avansării nu se poate face decât cu consimţământul lor. În fapt, suntem în prezenţa unei stabilităţi, aidoma celei recunoscute procurorilor.
        Dar nici procurorii nu stau mai pe roze. Ei cică au stabilitate. Ce este această stabilitate? Noţiunea de stabilitate este practic vidată de conţinut. Oricât de atent ai citi legea, nu îţi poţi da seama ce se vrea cu această stabilitate şi în ce măsură asigură obiectivitatea cercetărilor. Normal ar fi ca măcar procurorilor anchetatori, expuşi cum sunt tuturor ingerinţelor, să le fi recunoscut inamovibilitatea, ei fiind echivalentul judecătorilor de instrucţie[1] de altădată. Însă un astfel de procuror nu este de dorit la noi… Ar exista riscul, pentru Putere inacceptabil, unor anchete de tipul „Mâinilor curate” din Italia, anchete ce pot fi stopate doar printr-o avansare…



[1] Nu uitaţi judecătorul de instrucţie, a se consulta aici

joi, 16 iunie 2016

Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie

Realitatea este că discuţiile interminabile, purtate şi în prezent în Parlamentul României, au drept sursă neînţelegeri cu privire la conceptul de imunitate parlamentară.
Constituţia admite în cuprinsul art. 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj). Imunitatea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază sau insultă ori instigă pe altul etc. prin opiniile exprimate în Parlament, singura sancţiune posibilă este aceea a măsurilor disciplinare pe care comisia corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Aşadar, imunitatea consacrată în articolul 72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.
 De aici nu se poate deduce însă că articolul 72 alin.2 şi 3 din aceeaşi Constituţie – care tratează garanţiile procesuale ale libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice în executarea mandatului, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În astfel de cazuri, imunitatea – sub forma inviolabilităţii parlamentare – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca o consecinţă a urmăriri represive sau abuzive, inspirate de presupuse motive politice.
Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare, ci din cauza raţiunii sale.
Este deci limpede că imunitatea la care se referă art.72 alin.2 din Constituţie – sub forma inviolabilităţii parlamentarului – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare) este cunoscută sub numele de „ridicarea imunităţii parlamentare” şi intervine în urma unei proceduri speciale.
Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat. Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a surprins asupra faptului. Căci, „în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.3). Este însă de la sine înţeles că, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o faptă străină exercitării mandatului, această restrângere a imunităţii – sub forma inviolabilităţii – nu semnifică anularea imunităţii de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 din Constituţie.

miercuri, 15 iunie 2016

Imunitatea şefului Statului


Când cineva săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune, el devine implicit un infractor de fapt. Se poate însă ca legea penală, pentru consideraţiuni privind persoana acestuia, să nu voiască a face din el un subiect de drept penal. Sub raportul intrinsec, cauzele privind persoana pot fi împărţite în două grupe: 1) cauze privind persoana fizică (adică starea psiho‑biologică a persoanei), motivate de anumite consideraţiuni patologice (autorii le numesc cauze de iresponsabilitate psiho‑fizică) şi 2) cauze privind calitatea persoanei (adică situaţia sa politico‑socială), motivată de anumite consideraţii de ordin politic sau social intim legate de calitatea persoanei; aceste cauze sunt denumite cauze de imunitate (autorii le numesc cauze de iresponsabilitate politică). În toate‑aceste cazuri, infractorul de fapt rămâne infractor de fapt, iar legea penală nu‑i mai este incidentă. Această înlăturare a incidenţei legii penale pentru consi­deraţiuni personale poate fi generală şi absolută (atunci când persoana nu poate deveni subiect de drept penal oricare ar fi faptul comis şi oricare ar fi circumstanţele sale) sau poate fi numai specială şi relativă (atunci când este privitoare numai la anumite fapte şi acestea săvârşite în anumite condiţii).
Problema pe care ne-o punem şi la care încercăm să găsim un răspuns este de a şti dacă imunitatea şefului Statului consacrată de legea noastră fundamentală satisface principiile care stau la baza ei.
Imunitatea şefului Statului – indiferent că este vorba de preşedintele unei republici sau de un monarh constituţional – îşi găseşte justificarea în consideraţiuni de interes şi oportunitate politică. Şeful Statului, înainte de a fi o persoană este o instituţie, cea mai înaltă instituţie politică în Stat. Or, pentru a păstra acestei instituţii autoritatea şi puterea de care are nevoie este bine să nu se poată aduce nici o atingere persoanei care reprezintă această instituţie. Fiindcă în ziua când în jurul acestei persoane s‑ar urzi tot felul de învinuiri, când acestea ar fi aduse în justiţie iar şeful Statului ar compărea la bară, atunci imunitatea sa ar fi complet zdruncinată, căci în rândurile populaţiei se vor forma curente opuse, unele pentru, altele contra şefului Statului şi astfel la tot momentul ar putea izbucni adevărate războaie civile atât de păgubitoare pentru menţinerea şi propăşirea ordinii publice. Imunitatea acordată şefului Statului pune, din contră, stavilă unor atare zbuciumări care macină temelia statului. Dacă la adăpostul acestei imunităţi şeful Statului comite fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, ei bine, el poate fi suspendat din funcţie şi demis prin referendum. Ca o consecinţă a acestei justificări de ordin politic, în care se are în vedere instituţia iar nu persoana în sine, legiuirile tuturor statelor, indiferent de forma de guvernământ, admit că imunitatea şefului Statului nu poate fi decât generală. Pe baza acestei imunităţi, şeful Statului nu poate fi niciodată subiect de drept penal.
Legea noastră fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alin.1 se aplică în mod corespunzător” (art.84 alin.2). Iar în art.96 alin.1, adaugă: „Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”.
Aceste din urmă dispoziţii constituţionale – trimiterea la prevederile art.72 alin.1 şi „punerea sub acuzare... pentru înaltă trădare” – mă obligă să conchid că la noi, ca la nimeni alţii, imunitatea recunoscută Preşe­dintelui României nu numai că nu este generală, în sensul că şeful Statului nu poate fi niciodată subiect de drept penal, dar nici absolută, în sensul că în orice condiţii şi oriunde şeful Statului ar săvârşi vreo infracţiune, acesta scapă inci­denţei legii penale! Se pare că „bravii” noştri constituţionalişti „uită” o serie de lucruri.
Mai întâi, prevederile articolului 72 alin.1 nu au cum să se aplice şefului Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind doar obiectul imunităţii parla­mentare a deputaţilor şi senatorilor „pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Apoi, dacă domnii parlamentari „pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”, s‑ar putea înţelege că ei înşişi ar urma să instrumenteze o cauză de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ceea ce este absurd. În realitate, textul în discuţie se inspiră din Constituţia Franţei, care, şi ea, admite posibilitatea judecării preşedintelui în caz de înaltă trădare. Numai că, spre deosebire de noi, francezii au dus lucrurile până la capăt. Pe de o parte, infracţiunea de înaltă trădare este definită ca atare, iar judecarea ei este încredinţată unei instanţe speciale: Înalta Curte de Justiţie, care nu se confundă cu echivalentul francez al Curţii Supreme de Justiţie, respectiv Curtea de Casaţie.
Desigur, nu este obligatorie existenţa unei instanţe speciale după modelul francez sau chiar al vechii noastre legislaţii. Aceasta nu împiedicat însă legiuitorul constituant să consacre competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art.96 alin.4). Dar, aşa stând lucrurile, este de neînţeles de ce la mai bine de nouă ani de la revizuirea Constituţiei, legislaţia noastră penală – în pofida numeroaselor modificări care i-au fost aduse – nu conţine definirea infracţiunii de înaltă trădare şi nici pedeapsa aplicabilă. La fel de neînţeles este faptul că între competenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – aşa cum au fost stabilite prin recenta modificare a Codului de procedură penală – nu figurează, aşa cum ar fi fost firesc, posibilitatea judecării preşedintelui ţării!
Ca atare, nu ne rămâne decât să tragem concluzia că se vrea neaplicarea menţionatei prevederi constituţionale, care, astfel, este menţinută la nivelul unei simple afirmaţii. Cu toate acestea, credem că de o manieră sau alta se impune clarificarea situaţiei în sensul recunoaşterii oneste a imunităţii absolute a şefului Statului în lumina motivaţiilor de mai sus. Dar aceasta nu se poate face decât prin eliminarea prevederilor art.84 alin.2, urmându‑se procedura de revizuire.
Lucrurile se cer limpezite. În mod normal, s-ar impune modificarea articolului 96 din Constituţia revizuită (urmându-se modelul Constituţiei franceze şi, de ce nu, Constituţiei noastre din 1923) şi, pe cale de consecinţă, legislaţia noastră penală să conţină definirea infracţiunii de înaltă trădare şi pedeapsa aplicabilă.

marți, 14 iunie 2016

Ofensa adusă unor însemne considerate simbol al autorităţii de stat

      Fapta de ofensă adusă unor însemne, incriminată în art.236 din anteriorul Cod penal –  pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 2 ani (alin.1) şi cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă (alin.2) – este fapta persoanei care manifestă dispreţ faţă de însemnele României sau faţă de emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile statului nostru.
      Folosind expresia „orice manifestare prin care se exprimă dispreţ” legea înţelege orice activitate susceptibilă de a realiza acţiunea incriminată. Astfel, manifestarea de dispreţ se poate realiza verbal (prin cuvinte, discursuri, cântece, lozinci injurioase la adresa însemnelor sau emblemelor statului sau ale autorităţilor), în scris (articole cu conţinut ofensator, desene etc.), prin acte materiale (distrugere, degradare, alterare) sau prin fapte (gesturi obscene, mimică dispreţuitoare). Elementul material se poate realiza şi printr-o omisiune, cu condiţia ca omisiunea să exprime o atitudine de dispreţ (ex. faptul de a nu te ridica în picioare la intonarea imnului naţional sau de a nu arbora permanent sau temporar drapelul României în cazurile prevăzute imperativ de lege).
      Această faptă aduce atingere respectului cuvenit „autorităţii” statului nostru care îşi găseşte o supremă reflectare în însemnele statului nostru şi o simbolică afirmare în emblemele sau semnele folosite de organele de stat. Aşadar, ceea ce legea penală apără prin incriminarea acestor manifestări este valoarea socială pe care o reprezintă autoritatea reflectată în însemnele contra cărora se manifestă dispreţ; dispreţ care vizează nu însemnele în sinea lor, ci autoritatea pe care o reflectă acestea.
      Deşi caracterul de manifestare social periculoasă a faptei de ofensă rezultă cu prisosinţă din semnificaţia reală pe care o au manifestările prin care se exprimă dispreţ faţă de însemnele statului sau faţă de emblemele sau semnele autorităţilor, şi anume semnul de desconsiderare şi lipsă de respect faţă de autoritatea organelor de stat în ansamblu sau delimitat, prin „actul suveran de voinţă al Parlamentului” cu prilejul intrării în vigoare a noului Cod penal la 1 februarie 2014, infracţiunea de „ofensă adusă unor însemne” a fost dezincriminată 
      Chiar dacă această nouă „inginerie legislativă” nu a avut şansa să fie cenzurată de Curtea Constituţională, reamintesc că nu au fost abrogate (încă) toate celelalte acte normative care sancţionează, fie şi numai contravenţional, manifestările prin care se exprimă dispreţ faţă de însemnele României.
      Mai întâi, din categoria însemnelor statului nostru fac parte, potrivit Constituţiei României (Titlul I art.12 –„Simboluri naţionale”): 1) drapelul României; 2) ziua naţională a României; (3) imnul naţional al României; 4) stema ţării şi sigiliul statului care sunt stabilite prin legi organice (Legea nr.102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului).
Apoi,  Legea nr.75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, dispune că:
Art.2 - „Drapelul României se arborează în mod permanent:
a) pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice;
b) la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură;
c) la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional;
d) ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc” (subl. ns.).
Art.3 - „Drapelul României se arborează temporar:
a) cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, în locurile publice stabilite de autorităţile locale;
b) cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, în locurile unde acestea se desfăşoară;
c) cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, precum şi de înalte personalităţi politice reprezentând principalele organisme internaţionale interguvernamentale, la aeroporturi, gări, porturi şi pe diferite trasee;
d) în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare;
e) cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive, pe stadioane şi alte baze sportive;
f) în timpul campaniilor electorale, la sediul birourilor, comisiilor electorale şi al secţiilor de votare”.
De reţinut că, potrivit art. 7 din aceeaşi lege: „(1) Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi
Arborarea drapelului României la manifestările care se desfăşoară sub egida organizaţiilor internaţionale se face potrivit reglementărilor şi uzanţelor internaţionale.
În locurile în care se arborează drapelul României poate fi arborat şi drapelul Consiliului Europei”.
În fine, potrivit art.20 din Legea nr.75/1994: „Cetăţenii sunt datori să manifeste respect faţă de drapelul şi imnul naţional al României şi să nu comită nici un act prin care s-ar aduce ofensă acestora”.
Potrivit art.24 din H.G. nr. 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:... b) nearborarea drapelului României de către autoritățile și instituțiile publice; c) arborarea drapelului la sediul primăriilor, consiliilor județene și al prefecturilor în alte condiții decât cele prevăzute la art.2 alin. 3 și 4; d) refuzul primarului de a purta eșarfa potrivit prevederilor art.23 sau purtarea unei eșarfe având alt model, alte dimensiuni sau alte culori decât cele ale drapelului României... f) nearborarea drapelului României pe perioada desfășurării evenimentelor prevăzute la art.4 (...)

vineri, 10 iunie 2016

Cui revine răspunderea pentru „delictele de presă”?


În ceea ce priveşte problema cine anume este comitentul căruia îi revine răspunderea civilă alături de autorul calomniei prin presă, rezolvarea ei ne este oferită în mod amănunţit de art.30 alin.8 din Constituţia României.
Iată cuprinsul acestui text: „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului d radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
În finalul articolului citat se edictează – de astă dată în legătură cu răspunderea penală – că: „Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
Această scurtă edictare finală ridică două probleme.
Prima dintre aceste probleme se referă la folosirea de către legiuitorul constituţional a termenului de „delicte”, deşi acest termen a fost scos din terminologia legii penale române, odată cu desfiinţarea diferenţierii infracţiunilor în „crime” şi „delicte”. În actualul stadiu al legislaţiei noastre penale, termenul folosit pentru a desemna toate încălcării normelor penale este acela de „infracţiuni”. În această situaţie, se pune întrebarea: de ce a folosit legiuitorul constituţional termenul de „delicte”?
Să reprezinte oare folosirea acestui termen intenţia de a se reintroduce în legea penală împărţirea infracţiunilor în crime şi delicte? Să reprezinte ea oare intenţia de a înlocui, în viitor, termenul general de „infracţiuni” cu acela de „delicte”? Sau să fie doar traducerea literală a unui termen folosit în unele norme democratice din dreptul internaţional?
Ne-ar fi greu să dăm un răspuns la aceste întrebări. Dar evoluţia viitoare a reglementărilor penale ne va putea pune în situaţia de a afla – eventual – raţiunea care a stat la baza folosirii acestui termen.
A doua problemă pe care o sugerează edictarea finală din art.30 este de a şti dacă „legea” la care se referă textul constituţional – privind stabilirea „delictelor” de presă – este Codul penal sau dacă se intenţionează edictarea unei legi speciale privitoare la activitatea de presă şi la faptele cu caracter penal săvârşite în cadrul acestei activităţi. Socotim că, în orice lege – fie ea Codul penal, fie o lege specială privitoare la activitatea de presă, fie orice altă lege care ar cuprinde şi referiri la activitatea de presă – între oricare dintre acestea ar fi edictată o dispoziţie cu caracter sancţionator privitoare la fapte săvârşite prin presă, eficienţa sa juridică va fi aceeaşi. Problema rămâne o problemă de sistematizare legislativă.
Cercetătorii acreditaţi pot solicita accesul la dosare/documente din arhiva CNSAS pe baza unei cereri în care se menţionează caracterul cercetării – studiu istoric, politologic, psihologic, sociologic – precum şi forma de valorificare – carte, articol, conferinţă, temă de cercetare. În activitatea de documentare, cercetătorii acreditaţi au obligaţia să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată, conform prevederilor Legii nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum s-au obligat „pe propria răspundere, cunoscând că legea penală pedepseşte falsul în declaraţii”.
Art.5 alin.1 din legea menţionată, referitor la condiţiile de legitimitate privind prelucrarea datelor, dispune că orice prelucrare de date cu carcater personal poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru această prelucrare.
Ceea ce se mai poate desprinde din textul art.30 alin.8 din Constituţie este că legea reprezintă singurul act normativ care poate cuprinde dispoziţii penale privitoare la fapte săvârşite în activitatea de presă. Alte acte normative, oricare ar fi natura acestora, nu pot cuprinde asemenea dispoziţii. Potrivit prevederilor art.73 alin.3 lit.h din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, pentru adoptarea căreia este necesar, aşa cum prevede art.76 alin.1 din Constituţie, votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Prin aceste dispoziţii se consacră încă o dată, ca o garanţie în plus – votul majorităţii membrilor fiecărei Camere – principiul legalităţii incriminării, înscris în art.2 din actualul Cod penal, al cărui conţinut nu este niciodată inutil să fie amintit: „Legea penală prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor infracţiuni”.

miercuri, 8 iunie 2016

Separaţia puterilor în stat în Constituţia României


Mulţi dintre celebrii hominus politicus ai României zilelor noastre invocă, ori de câte ori li se iveşte prilejul, principiul separării puterilor în stat.
1. Dacă vorbim de separaţia puterilor, haideţi să vedem cum a fost tratat acest principiu în Constituanta. Ei, aici trebuie să umblăm un pic la istorie. Fireşte, la istoria consacrării separării puterilor în stat în Constituţia României, ajutaţi de excepţionalul volum „Geneza Constituţiei României – 1991 – lucrările Adunării Constituante”, tipărite sub auspiciile Regiei Autonome “Monitorul Oficial”.
Includerea lui în Constituţia din 1991 a fost insistent susţinută de liberalul Mihai Ruva. Care au fost însă argumentele în sensul respingerii acestui principiu de către cei ce-l contestau, cu Montesquieu cu tot? Vă citez din cuvântul dlui profesor Ioan Deleanu, exprimând – atenţie – punctul de vedere al Comisiei Constituţionale: „Nu am înţeles să consacrăm în textul constituţional principiul separaţiei puterilor, fiindcă el, în epoca actuală, se dovedeşte a fi, pur şi simplu, o eroare ştiinţifică” (?!?). „Titularul puterii – întărea dl. Deleanu – este unic: poporul, care distribuie prerogativele care decurg din această putere diverselor sale autorităţi publice”.
Rezultatul fulminantei intervenţii a dlui constituant s-a văzut la vot. Principiul separaţiei puterilor nu a întrunit voturile reprezentanţilor puterii de atunci. Ca atare, acesta a fost repudiat, alungat fără milă din Constituţia României în versiunea adoptată la 8 decembrie 1991. Constituţie care, vorba unui deputat al coaliţiei majoritare de atunci, nu face decât „să-l respire prin toţi porii ei” (?!?).
Aceasta anemică „respiraţie” a fost, fireşte, suficientă pentru a orbecăi prin tunelul tranziției!
2. În procesul revizuirii Constituţiei în cursul anului 2003, s-a simţit nevoia proclamării explicite a principiului separaţiei, astfel încât art.1 a fost întregit cu două noi principii generale, din care unul privind democraţia constituţională şi altul consacrat în exclusivitate consfinţirii principiului separaţiei puterilor în stat drept coordonate politice fundamentale pentru întreaga organizare şi activitate a statului român.
Constituantul român nu a putut însă trece cu vederea cele două secole de evoluţie doctrinară în această materie şi a făcut referire nu doar la separaţia puterilor, ci şi la necesarul echilibru care trebuie să se stabilească între acestea în funcţionarea lor firească. Astfel, alineatul (4) al art.1 din Constituţia României, revizuită, dispune: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Numai că, deşi principiul separaţiei puterilor în stat este afirmat tranşant de Constituţia revizuită în chiar Titlul I („Principii generale”), observăm că puterea judecătorească – ca şi puterea legislativă şi cea executivă – este cuprinsă în Titlul III („Autorităţile publice”) sub sintagma „Autoritatea judecătorească”. Cu alte cuvinte, „puterea judecătorească” este confundată în mod deliberat cu „autoritatea judecătorească”.
Ezitările redactorului Constituţiei au făcut să nu existe o diferenţă foarte netă între cele trei puteri ale statului: puterea legislativă (Parlamentul), puterea executivă (Guvernul), puterea judecătorească (instanţele judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii). Dar, cum opina împăciuitor dl. Valeriu Stoica, fost ministru al Justiţiei, „un interpret care ţine la valorile societăţii democratice şi care vrea să aşeze pe această Constituţie funcţionarea statului de drept în România trebuie să desprindă din textele constituţionale ideea separaţiei puterilor în stat”. Eu unul mă îndoiesc că s-ar găsi pe toate drumurile astfel de interpreţi de bună-credinţă. Iată, de pildă, „cetăţeanul-senator Ghişe” este autorul unor interpretări aberante. Pentru ʹmnealui Parlamentul României, luând act de rezultatul referendumului, era singurul chemat să „decidă asupra procedurii de urmat”, şi nu Curtea Constituţională a României „care a substituit puterea judecătorească şi şi-a permis în mod abuziv infracţional să exercite controlul de legalitate”. Recent, acelaşi „interpret” pune paie pe foc în recenta dispută pentru şefia Consiliului Superior al Magistraturii şi susţine aberaţia potrivit căreia procurorii fac parte din puterea judecătorească. Or, a susţine că procurorii fac parte din puterea judecătorească ar însemna să accepţi că puterea judecătorească are dreptul să şi acuze, să şi judece. Ceea ce este o aberaţie. Şi atunci se invocă tocmai Constituţia pentru a se demonstra că parchetele fac parte din puterea judecătorească. Înţeleg acum de ce, seduşi de „interpretarea” cetăţeanului Ghişe, Parlamentul s-a simţit îndreptăţit să ceară socoteală procurorilor care au anchetat fraudele electorale, adică chiar pe agenţii puterii executive. Şi, din păcate, există mulţi asemenea „interpreţi”…
3. Doctrina şi practica demonstrează însă că, atât în 1991 când s-a refuzat consacrarea explicită a principiului separaţiei puterilor în Constituţie întrucât aceasta nu face decât „să-l respire prin toţi porii ei”, cât şi după consfinţirea lui în textul constituţional în anul 2003, separarea puterilor în statul nostru este practic inexistentă. Pare a fi o idee absurdă. Există, într-adevăr, câteva simptome ale aplicării acestui principiu fundamental, dar Justiţia nu este considerată ca putere, ci ca „autoritate”. Or, cum ar spune poporul, puterile în stat sunt trei: Luca şi Matei (respectiv, Parlamentul şi Guvernul).
Până una alta, recapitulând cele ce de mai sus, principiul separaţiei puterilor are, la noi ca la nimeni, o prezenţă pur poetică: „a fost pe când nu s-a văzut, azi îl vedem şi nu e”!!!
4. De această sintagmă „autoritatea judecătorească” prevăzută în Constituţie – care enumeră laolaltă instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public – se cramponează procurorii. Termenul nu trebuie confundat cu cel de „putere judecătorească”. Sunt noţiuni diferite. În mod voit se glisează sensurile şi se ajunge deliberat la confuzie.

marți, 7 iunie 2016

Poliţia – între siguranţa cetăţeanului şi cea a clanurilor mafiote


Specialiştii în combaterea crimei organizate din întreaga ţară se arată surprinşi de rapida ascensiune a grupărilor mafiote. Se recunoaşte astfel, şi oficial cruda realitate a zilelor noastre. Faptul că locuitorii marilor oraşe au ajuns practic să fie terorizaţi de membrii acestor periculoase bande înarmate. Că mulţi dintre patroni, înainte de a‑şi achita dările către stat, au grijă să plătească temutelor clanuri aşa numita „taxă de protecţie”. Iar perpetua rotire de cadre de la conducerea inspectoratelor de poliţie aduce mai mult cu o haotică mişcare browniană decât cu nişte măsuri concrete de stăvilire a creşterii fără precedent a fenomenului infracţional.
În tot acest timp în care lupta pentru „funcţii” şi grade în cadrul Ministerului de Interne a ajuns de notorietate, tâlhari extrem de periculoşi dau interviuri televizate, anunţând în direct la buletinele de ştiri că tocmai au trecut graniţa României înarmaţi până în dinţi. Şi, pentru ca umilinţa anchetatorilor să fie deplină, mai anunţă şi localitatea din Spania unde vor poposi. Totul în condiţiile în care aceştia sunt daţi în urmărire generală. Atunci, de ce să ne mai mirăm de veritabilele lupte de stradă purtate ziua în amiaza‑mare între diverse clanuri mafiote care se războiesc pentru câştigarea supremaţiei lumii interlope? Şi care au ajuns să fie, la rândul lor, televizate în direct? Societatea românească asistă, neputincioasă, la răpiri, sechestrări şi torturi. La exerciţii în stil mafiot. La tot mai dese confruntări în care se folosesc, la vedere, mitraliere, pistoale automate şi grenade. Toate, bineînţeles, în mâinile infractorilor care se strâng câteva zeci şi chiar sute, blocând bulevardele şi terorizând cartiere întregi.
De asemenea, opinia publică priveşte stupefiată la televizor cam, în faţa acestor răbufniri de violenţă, trupele de intervenţie ale poliţiei răspund cu apeluri la calm. Şi nu din cauză că respectivii luptători nu ar fi pregătiţi să facă faţă unei asemenea misiuni. Din contră chiar! Atâta doar că lipseşte ordinul decisiv de intervenţie în forţă, aşa cum ar fi normal. Comandanţii se mulţumesc să apară a doua zi şi să se declare victorioşi că n‑au permis extinderea răfuielii în tot oraşul.
Numai că, mergându‑se pe aceeaşi logică, se va ajunge ca aceste răfuieli sângeroase să aibă loc în mod organizat, cu taxe plătite legal poliţiştilor. Pentru ca aceştia să vegheze ca mafioţii să se poată război în linişte.
După modelul curselor ilegale de maşini, iar pentru ca efectul psihologic asupra bietului contribuabil să fie total, respectivele răfuieli ar trebui să aibă loc chiar între blocuri. La vedere. Şi la ore anunţate dinainte, pentru ca nici un copil din cartier să nu piardă scenele măcelurilor cu săbii Ninja. Totul, bineînţeles, în limitele cordoanelor de poliţişti, pentru a nu fi terorizaţi, cel puţin în acea zi, şi cetăţenii altor sectoare. Aceste imagini difuzate zilnic din Berceni, Rahova, Ferentari şi alte cartiere ale Capitalei sunt comparabile prin violenţă doar cu cele ale minerilor din perioada lor de glorie. Însă, la fel ca şi acelea, au acelaşi efect terifiant asupra cetăţeanului şi sentimentelor sale de siguranţă. A celui care priveşte năucit cum „mascaţii” poliţiei se roagă de infractorii care agită puştile în aer să rămână barem pe loc. Aceiaşi poliţişti, bine antrenaţi, dar care atunci când participă la o razie ultrasecretă au mereu surpriza să dea doar peste bătrâne, gravide şi bebeluşi, cei vizaţi aşteptând să treacă furtuna în cine ştie ce bar select. Căci „scurgerea de informaţii” este principala cauză a neputinţei poliţiei în faţa crimei organizate.
Ca şi faptul că restul şefilor preferă să nu se apropie prea mult de afacerile ilicite ale grupărilor mafiote aflate sub o înaltă protecţie, ştiind că oricând îi paşte o înaintare „pe linie moartă”. Şi cine să mai contabilizeze încă o „blocare” a unui ofiţer cu iniţiativă, în toată această campanie de epurare ce are loc la vârful poliţiei?
Perspectivele luptei împotriva crimei organizate sunt, într‑adevăr, cât se poate de sumbre. Dar nu anulate cu totul, cel puţin atâta timp cât patrulele formate din tineri jandarmi înarmaţi doar cu bastoane de cauciuc continuă să facă, noapte de noapte, noi şi noi arestări printre traficanţii de droguri care au împânzit Capitala. Pe tăcute, aşa cum se face orice arestare, fără tam‑tam‑ul mediatic făcut de comandanţii poliţiei atunci când „reuşesc” să convingă clanurile mafiote să se măcelărească „doar” în perimetrul unui singur cartier. Ceea ce denotă o mai mare grijă faţă de siguranţa acestor grupări decât de cea a cetăţenilor de rând.

(Curentul – 17 februarie 2004)

joi, 2 iunie 2016

Cui foloseşte abrogarea art. 200 din Codul penal?

Discuţiile aprinse stârnite de articolul Cu homosexualii în Uniunea Europeană mă obligă să prezint succint istoria abrogării de acum a celebrului art.200 din Codul penal.
Doresc să subliniez de la bun început cât se poate de clar: din punct de vedere juridic, România şi-a îndeplinit toate responsabilităţile asumate, făcând necesarele corective legislative prin care viaţa intimă a homosexualilor este protejată atât timp cât ea nu se desfăşoară în public, iar în mult clamata Rezoluţie 1123/1997 a Consiliului Europei, prin art. 14, Adunarea roagă România – citez: „să modifice acele dispoziţii ale Codului penal care sunt contrare libertăţilor fundamentale”.
Aşadar, ni s-a cerut modificarea, şi nu abrogarea întregului art. 200 din Codul penal, ceea ce s-a şi întâmplat în final.
Într-adevăr, în legislaţia penală română, în formularea anterioară a acestei infracţiuni – art.200 din anteriorul Cod penal – se prevedea că sunt incriminate relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex, fără alte cerinţe esenţiale care să nuanţeze limitele în care operează această incriminare. În baza acestui text, a acestui alineat, nemodificat anterior, era posibilă pătrunderea în intimitatea acestor nefericiţi iubăreţi, care puteau fi surprinşi în propriile apartamente.
În noua redactare a art.200 din Codul penal, textul incrimina relaţiile sexuale între persoanele adulte, care au loc pe baza consimţământului ambilor parteneri, numai dacă – atenţie! – faptele s-au comis în public sau au produs scandal public.
Aceasta este soluţia înţeleaptă în această materie. Legiuitorul a ţinut cont nu numai de prevederile Constituţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi de chestiunile de moralitate, de religia şi de opinia publică din ţara noastră.
Deci, noua formulare din Codul penal român corespundea exigenţelor şi tendinţelor europene în materia incriminării faptelor de relaţii sexuale între peroane de acelaşi sex.
Numai că ulterior ni s-a cerut de-a dreptul abrogarea în întregime a art.200 din Codul penal, ceea ce, pe bună dreptate, a stârnit indignarea opiniei publice din ţară, în frunte cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Atrăgeam atenţia că, din punct de vedere strict juridic, o eventuală abrogare în întregime a textului incriminator ar reprezenta o aberaţie legislativă şi, totodată, un precedent periculos. Este un precedent periculos, pentru că, în continuare, va trebui să se legifereze dreptul acestor homosexuali de a înfia copii, dreptul de a se căsători, dreptul de a fi mămici şi aşa mai departe.
Or, este inadmisibil să acorzi unei minorităţi drepturi colective suplimentare faţă de restul comunităţii. Aceasta nu înseamnă însă, în nici un caz, racordarea la legislaţia europeană şi nu reprezintă nicidecum o prioritate legislativă.
Iată motivele pentru care cred că nu era cazul să se ia în discuţie abrogarea totală a art.200 din anteriorul Cod penal, ţinându-se cont că – repet – România îşi îndeplinise deja responsabilităţile asumate.

miercuri, 1 iunie 2016

Cu homosexualii în Uniunea Europeană


După cum probabil cunoaşteţi, România riscă să fie supusă de către Consiliul Europei unei noi şi păguboase monitorizări. Motivul: aceeaşi obsedantă bazaconie cu privire la pretinsa persecutare a homosexualilor de la noi din ţară.
Să lămurim lucrurile o dată pentru totdeauna. Dacă vrem musai să ne mângâie Europa pe creştet, atunci să constituim un departament guvernamental pentru aşa-zişii „gay” şi să smulgem procente din bugetele învăţământului şi sănătăţii pentru a crea un fond naţional pentru promovarea homosexualităţii. La câţi copii ai străzii şi tineri amărâţi avem, pedofilii şi homosexualii din întreaga lume vor da, cu siguranţă, năvală în noul paradis sexual al Europei. Şi dacă asta înţelege şi domnul Remus Cernea prin „racordare la legislaţia europeană”, atunci să mai pună Domnia sa de un „pachet”, că tot este expert, şi să rezolve totul printr-o singură ordonanţă: legalizarea drogurilor, ca în Olanda, acceptarea căsătoriilor dintre homosexuali şi – de ce nu? – sfera relaţiilor zoofile, ca să nu mai schimbăm apoi legislaţia după cum au chef unii sau alţii.
Dacă însă considerăm că tradiţia şi cunoştinţa personală şi naţională nu ne permit să ne călcăm în picioare propriile noastre principii morale, atunci s-o spunem franc, răspicat, în faţă, şi nu pe la spate.
Să spunem că în România minorităţile sexuale nu sunt persecutate, ci tolerate, dar nimeni nu ne poate obliga să legalizăm viciul. Este intolerabil ca România să fie sancţionată şi milioane de oameni să aibă de suferit pentru că nu permitem unei comunităţi de câteva sute de persoane să-şi facă mendrele în public.
Da, sigur că da, ştiu, o treime din europarlamentari au recunoscut şi chiar fac un fapt de glorie din privilegiatul lor statut de homosexuali. Refuz însă să cred că şi restul de două treimi se vor lăsa antrenaţi în această încercare de obturare a integrării României, din cauza unei false probleme. Mai ales că s-au făcut corective legislative prin care viaţa intimă a homosexualilor este protejată, atâta timp cât ea nu se desfăşoară în public.
Iată de ce mi se pare normal să adoptăm o poziţie clară, oficială, în legătură cu această delicată problemă.
În final, nu este deloc de prisos să vă reamintesc că Preafericitul Părinte DANIEL, ca şi conducătorii celorlalte culte religioase din România, şi chiar Papa Ioan al II-lea au condamnat tranşant încercările de încurajare a homosexualităţii. Noi de ce nu am face-o?

luni, 30 mai 2016

Evaluarea daunelor morale produse prin exerciţiul excesiv al libertăţii de exprimare


Libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia. Sub aspectul exerciţiului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a stabilit că aceasta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare.
Libertatea de exprimare nu constituie însă o libertate absolută. Exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări. În acest sens, art.30 alin.(6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 din Constituţie – cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Pe de altă parte, art.31 alin.(4) din Constituţia României prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. În acelaşi sens, art.10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statorniceşte că libertatea de exprimare, aşadar, libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei „comportă îndatoriri sau responsabilităţi”. În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că, deşi presa are datoria de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, ea nu trebuie să depăşească, între alte limite, pe acea a protecţiei reputaţiei altora.
În esenţă, deci, precum a subliniat suprema instanţă, „Dreptul la opinie şi la liberă exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane”.
Publicând informaţii neadevărate şi neverificate despre o persoană, ziariştii pot aduce atingeri în mod nejustificat onoarei, reputaţiei, imaginii publice ale acelei persoane, cauzându-i, alături de eventualele prejudicii materiale, şi prejudicii morale, care trebuie suportate de cei care le-au produs, conform art.1349 din Codul civil.
În ce priveşte natura daunei, se face, aşa cum am arătat, distincţie între daune materiale şi daune morale, înţelegându-se prin daune materiale acele prejudicii care au o valoare economică exprimabilă în bani, iar prin daune morale, acele prejudicii care concretizându-se în suferinţe fizice sau morale, atenuări ale vitalităţii, înjosiri ale demnităţii personale etc. nu au valoare economică exprimabilă într-un cuantum pecuniar, dar caracterul lor dăunător le dă vocaţie la o despăgubire bănească.
Când este vorba de pagube materiale care nu au o valoare patrimonială – fără însă ca prin aceasta să-şi piardă caracterul lor material – cum sunt alterările fiinţei fizice a victimei, suferinţele determinate de intervenţia chirurgicală şi altele de acest fel, evaluarea devine mai dificilă, deoarece în această materie nu există preţuri de circulaţie curentă.
Aici intră în joc un complex de criterii de care instanţa trebuie să ţină seama: gradul de infirmitate, poziţia socială şi profesională a victimei, timpul necesar reintegrării fizice sau reluării activităţii, scăderea forţei de muncă şi orice alte manifestări negative pe care existenţa individuală şi socială a victimei a fost obligată să le suporte şi să le înfrunte.
Desigur că asemenea criterii sunt lipsite de acea valoare matematică care asigură corespondenţa dintre daună şi despăgubire. Dar coeficienţii matematici care lipsesc acestor criterii pot fi compensaţi şi sunt compensaţi prin coeficienţii de experienţă, cunoaştere a realităţilor sociale, obiectivitate şi conştiinciozitate, coeficienţi pe care judecătorii îi dobândesc în cursul activităţii lor.
Mai dificilă apare evaluarea daunelor morale provenite, aşa cum am arătat, din suferinţele psihice pe care victima unei agresiuni morale le are de suportat. În această privinţă criteriile sunt şi mai greu de concretizat. Căci ce măsurători putem folosi pentru a stabili cuantumul de suferinţă psihică care apasă sufletul acelei victime care a rămas lipsită pentru toată viaţa de o mână, un ochi, sau o altă infirmitate fizică? Sau pentru a socoti durerile sufletului unei copile de 12 ani care a rămas murdărită trupeşte şi sufleteşte de un viol? Sau pentru a putea dimensiona discreditul social şi zbuciumul sufletesc al unui om cinstit pe care afirmaţiile iresponsabile ale unui calomniator l-au înfăţişat ca pe un infractor corupt?
În toate aceste cazuri şi în altele asemănătoare, stabilirea unui cuantum bănesc corespunzător daunelor morale cauzate este o problemă grea.
Pentru a o rezolva judecătorii au puţine criterii concrete cu ajutorul cărora să-şi poată fundamenta aprecierea. Şi totuşi, în această materie, judecătorii găsesc posibilităţi de orientare în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale, în poziţia socială şi familială a victimei, în valoarea acelor mijloace patrimoniale care pot crea o compensare suferinţelor morale suportate de victimă.
La aprecierea întinderii prejudiciului moral ce s-a cauzat urmează ca instanţa să aibă în vedere modul în care aceste afirmaţii au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice, credibilitatea şi tirajul ziarului care a realizat publicarea, dar şi poziţia socială şi profesională a persoanei fizice în cauză.

duminică, 29 mai 2016

Răspunderea civilă pentru daune morale


        Libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia. Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare.
        Libertatea de exprimare nu constituie însă o libertate absolută. Exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări, iar una din limitele exercitării acestei libertăţi este dată chiar de art.30 alin.6 din Constituţia României, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
        O altă limită, generală, este dată de art.57 din Constituţia României, care prevede că cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
        Pe de altă parte, art.31 alin.4 din Constituţia României prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
        În acelaşi sens, art.10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statorniceşte că libertatea de exprimare, aşadar, libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei „comportă îndatoriri sau responsabilităţi”.
        În esenţă deci, precum a subliniat suprema instanţă, „Dreptul la opinie şi la liberă exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane”.
Publicând informaţii neadevărate şi neverificate despre o persoană, ziariştii pot aduce atingeri în mod nejutificat onoarei, reputaţiei, imaginii publice ale acelei persoane, cauzându-i alături de eventualele prejudicii materiale, şi prejudicii morale, care trebuie suportate de cei care le-au produs, conform art.1349 C.civ.
La aprecierea întinderii prejudiciului moral ce s-a cauzat urmează ca instanţa să aibă în vedere modul în care aceste afirmaţii au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice, credibilitatea şi tirajul ziarului care a realizat publicarea, dar şi poziţia socială şi profesională, a persoanei fizice în cauză.

joi, 26 mai 2016

Demontarea imaginii comerciale


Deseori mijloacele de informare în masă fac publică imaginea unei persoane, indiferent dacă ea este reală ori deformată, defăimătoare. Or, deşi libertatea de exprimare este inviolabilă, Constituţia mai zice că, prin exercitarea acestei libertăţi, nu pot fi prejudiciate demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei „şi nici dreptul la propria imagine”. La prima vedere, în lipsa unui act normativ care să reglementeze detaliat dreptul la propria imagine, s-ar putea crede că încălcarea acestui drept este posibilă doar în cazul captării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcute prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc. Se omite însă că, în sens larg, termenul de „imagine” se referă la orice formă de reflectare a realităţii obiective în conştiinţă, inclusiv la formele logice. Este şi motivul pentru care credem că imaginea unei persoane, reală sau fabricată, poate fi făcută publică şi prin intermediul presei scrise. Este o chestiune oarecum delicată, care merită o abordare mai amplă în literatura juridică.
Ceea ce am voit să remarcăm acum este că unele personalităţi sau personaje din lumea politică, artistică, literară etc., care ştiu că se află în raza de privire a marelui public încearcă şi adesea reuşesc să-şi creeze o imagine artificială, aş zice chiar comercială, oricum alta decât propria lor imagine. Un fel de imagine publicitară sau, mai bine zis, „pentru public”. Această imagine fabricată este ornată din belşug cu calităţi sau merite de natură să determine interesul, adeziunea şi chiar extazul marelui public. Şi dacă, din păcate, aşa stau lucrurile, suntem, fireşte, îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă demontarea acestor false imagini, acestor kitsch-uri, prin orice mijloace, inclusiv prin presă, ar putea fi privită ca o violare a deontologiei jurnalistice sau chiar ca o faptă cu caracter penal. În discuţie intră, de fapt, două ipoteze.
Prima ar fi situaţia în care personajul respectiv se străduieşte şi reuşeşte să-şi modifice comportarea – în viaţa publică sau particulară – făcând-o să fie conformă imaginii pe care şi-a croit-o, caz în care, dată fiind concordanţa care se creează intre imagine şi realitate, posibilitatea şi dreptul unei pretinse demascări sunt, fără discuţie, excluse.
A doua ipoteză se referă la împrejurarea în care această concordanţă nu se realizează. Mai exact, imaginea pozitivă, artificial fabricată, contrazice pe cea a comportamentului negativ în realitate. Ei, bine, credem că în acest caz dezvăluirea nu numai că poate fi condamnabilă, dar ea se înscrie în modalităţile prin care se asigură marelui public dreptul la adevăr. Neprocedându-se astfel, s-ar recunoaşte dreptul la ascunderea adevărului! Un atare „drept” există. De pildă, în materie medicală s-a pus problema dreptului de a ascunde pacientului adevărul asupra maladiei grave şi incurabile – cum ar fi cancerul sau SIDA – de care suferă. Se mai poate vorbi de dreptul de a ascunde adevărul şi cu privire la inculpaţii din procesele penale, ale căror declaraţii pot fi contrare adevărului fără ca aceasta să le atragă vreo consecinţă defavorabilă. Dar atât!
Ar fi inadmisibil să vorbim de un asemenea drept în domeniul social-politic. Există, oare, vreo maladie incurabilă care ar trebui să fie ţinută ascunsă sau există persoane cu vocaţie de inculpaţi social-politici care să aibă interesul şi dreptul de a ascunde adevărul asupra unor fapte sau situaţii? Ne îndoim, chiar dacă sociologii ori psihologii ar putea fi de altă părere. Datoria presei este, deci, aceea de a da la iveală adevărul. Presa este scormonitoare. Ea caută şi scormoneşte mereu. Şi chiar dacă, scormonind astfel, nu reuşeşte întotdeauna să afle adevărul ascuns sau, chiar dacă, aflându-l, nu are destule dovezi pentru a-l putea dezvălui, în orice caz, ea aduce o contribuţie apreciabilă vieţii sociale, opiniei publice, făcând să ştie că există un adevăr ascuns.

miercuri, 25 mai 2016

Prevederile constituţionale privind dreptul la informaţie


Societatea modernă numără, printre caracteristicile sale, imensa dezvoltare a activităţilor informaţionale. Progresele tehnice realizate în această materie s-au unit cu un interes generalizat, răspândit pe întreaga suprafaţă a globului, pentru multiplele categorii de informaţii pe care le generează zbuciumata realitate a vieţii contemporane. Fac obiect de interes şi de amplă curiozitate relaţiile internaţionale, viaţa politică internă, manifestările publice de toate categoriile (teatru, filme, sport etc.), crimele, violurile şi alte infracţiuni, faptele caritabile şi cele imorale, aspecte din viaţa a numeroase persoane antrenate în activităţi cu care publicul vine în contact (oameni politici, celebrităţi culturale, vedete artistice, sportivi de renume etc.) şi chiar amănunte din viaţa particulară, intimă, a unor persoane care au reuşit să iasă într-un mod oarecare din domeniul anonimatului.
Curiozitatea informaţională este foarte avidă, iar aria extinsă către care ea se îndreaptă cuprinde situaţiile cele mai dramatice, împrejurările cele mai banale şi cancan-urile cele mai frivole. Nu există obiect neinteresant sau neglijabil pentru curiozitatea umană. Şi, am adăuga, nu există obiect de moralitate dubioasă căruia curiozitatea oamenilor să nu-i scruteze amănuntele.
Curiozitatea, setea de informare, dorinţa de a cunoaşte, atât de generalizate, au drept complinire un efort la fel de generalizat şi de susţinut pentru a satisface această curiozitate, efort ce-şi găseşte expresia şi împlinirea în activităţile complexe, susţinute şi consecvente ale mass-mediei.
Între curiozitatea generalizată, pe de o parte, şi activitatea diversificată a mass-mediei, pe de altă parte, se creează un raport de complementaritate, una completându-se cu cealaltă. Dorinţa de a afla se completează cu efortul de a dezvălui. Este normal ca, în acest efort de a dezvălui, să fie aduse la cunoştinţa publicului şi fapte, atitudini, împrejurări de viaţă, care pot dezavantaja pe cei la care se referă.
Ceea ce va ridica problema de a şti când aceste dezvăluiri, eventual dezavantajoase, reprezintă o manifestare ce se înscrie în activitatea curentă a mass-mediei, activitate al cărei scop este informarea, şi când constituie ele o calomnie, pornită din intenţia de a discredita.
Dispoziţiile articolului 31 din Constituţie, intitulat marginal „Dreptul la informaţie”, obligă autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, „să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal” (alin.2).
În realizarea acestui drept al cetăţeanului, organele de presă au un rol. Lor le revine adesea sarcina de a investiga şi face cunoscută înfăţişarea reală a vieţii publice şi personale a celor aflaţi pe înălţimile piramidei politice, aspiranţi la postul de conducere sau deţinători ai unor asemenea posturi.
În legătură cu acest aspect al vieţii sociale textul constituţional consacră dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public (alin.1) şi obligă mijloacele de informare în masă, publice şi private, să asigure informarea corectă a opiniei publice (alin.4).
Aceste două dispoziţii au contigente bine marcate cu limitele exerciţiului corect al libertăţii presei. Căci între informaţiile de interes public la care cetăţenii au dreptul sunt şi cele ce privesc activitatea şi comportarea unor persoane cu atribuţii în organele de stat sau cu poziţii preponderente în viaţa publică. Asemenea informaţii fac parte desigur dintre acelea pe care alineatul 4 al textului constituţional le prevede ca trebuind să fie furnizate în mod corect de către organele de presă.
Sarcina de a asigura asemenea informaţii implică, pentru organele de presă, obligaţia de a le investiga şi dezvălui, iar menţionarea caracterului corect pe care trebuie să îl aibă informarea implică obligaţia de a aduce la cunoştinţa opiniei publice numai ceea ce este adevărat şi util să fie cunoscut, punând sub semnul ilicitului calomnios ceea ce, depăşind aceste limite ale corectitudinii, este de natură să ponegrească şi să discrediteze.
Găsim în temenii acestui text, concentrată în cuvinte puţine, esenţa deontologică a profesiunii de ziarist, cu sarcinile şi limitele pe care le impune exercitarea onestă a acestei profesiuni.

marți, 24 mai 2016

Oamenii noştri politici nu au învăţat încă lecţia alegerilor


Este adevărat că în materie electorală, în ultimii ani, electoratul nostru a început să se orienteze, la vot, către politicieni şi programe pragmatice, nu teoretice sau emoţionale. Precum şi că politicienii au învăţat foarte mult(e) în ultimii ani. Mai ales că trebuie… să fie pe media! Ceea ce nu au învăţat încă oamenii noştri politici este procedura alegerilor. Indignată, pe bună dreptate, o distinsă doamnă relevă că „suntem mulţi cei care am refuzat să legitimăm puciul usl-ist prin neprezentarea la referendum; acum suntem puşi în discuţie, fiind consideraţi, prezumtiv, morţi!”.
În adevăr, în România, între cunoaşterea teoretică a principiilor democratice şi practica electorală ca atare este o distanţă ca de la cer la pământ. Toată lumea este de acord că, în democraţie, majoritatea decide. Altfel spus, majoritatea, fie ea simplă sau calificată, are ultimul cuvânt. Dacă, la referendum,  din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot însumând 18.292.464 persoane au participat la vot 8.459.052 electori (din care 7.403.836 au spus „da”, 943.375 au spus „nu” şi 111.842 persoane ale căror voturi au fost anulate), înseamnă că cvorumul legal cerut pentru valabilitatea referendumului de 9.146.232 (din 18.292.464 / 2) persoane plus unul nu a fost realizat, indiferent de motivul pentru care ceilalţi cetăţeni înscrişi pe listele electorale permanente nu s-au prezentat la vot.
Susţinătorii absurdei teze conform căreia cei ce nu s-au prezentat la urne sunt consideraţi „prezumtiv, morţi!” şi că, deci, nu contează în calculul pragului electoral, urmează a reţine că:
Mai întâi, potrivit legii noastre civile, cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă irevocabilă. Până atunci el are capacitate civilă deplină şi, implicit, exerciţiul neştirbit al drepturilor electorale.
Apoi, dreptul de vot este un drept fundamental al omului şi nu o obligaţie impusă juridiceşte, aşa că neparticiparea la vot, indiferent de motivele deciziei sale – nu este de natură să atragă vreo sancţiune împotriva celui ce nu îşi valorifică acest drept constituţional.
În fine, fie vorba între noi, dacă USL a determinat participarea la urne a unui număr considerabil de electori (dintre care au votat şi pro şi contra), nu prezintă relevanţă în contextul nerealizării pragului electoral, condiţie sine qua non de recunoaştere a valabilităţii referendumului, pentru care Curtea Constituţională şi-a propus să cugete vreme îndelungată, justificat dacă se gândesc la eventualitatea unei fraude electorale de proporţii.