O ordonanţă bizară

Discurs parlamentar

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/1998 privind suportarea din bugetul de stat a sumei datorate de Curtea Supremă de Justiţie, ca despăgubire Băncii Române de Comerţ Exterior se întemeiază pe principiul: „Tot şmecherul de fraier moare”. Păi cum să nu ştie juriştii români că o expropriere, cu o trecere în patrimoniul statului, se face numai printr-o hotărâre judecătorească? Să nu ştie judecătorii Curţii Supreme de Justiţie că nu mai au competenţa să hotărască trecerea în patrimoniul statului în situaţiile de expropriere, în cazurile de utilitate publică? Chiar să nu ştie lucrul acesta? Asta mă surprinde peste măsură.

Să nu ştie juriştii noştri că o hotărâre care nu este publicată în Monitorul Oficial al României nu există juridic? Aceste hotărâri, pe care le prezintă aici în facsimil, nu există pentru mine ca jurist. Dacă-şi imaginează cineva că se şade acolo, la masa rotundă, şi un imobil se trece în patrimoniul statului. Aşa, între două cafele, stă domnul prim-ministru şi mai trece un imobil în patrimoniul statului, mai scoate unul.

Domnilor, sunt nişte legi publicate după alea, ceauşiste, dinainte. Nici astea nu sunt bune, după 1989? Păi, noi vorbim acum de legi de după anul 1989, care obligă la nişte demersuri constituţionale, cum se poate face trecerea unui imobil în proprietatea publică.

Şi acum, mă obligaţi să spun mai mult. Pe strada Batiştei, faţă-n faţă cu Asociaţia „21 Decembrie”, stătea fosta Securitate a statului. Şedea într-un colţ cu fosta Securitate, că Securitatea Statului avea atât imobilul de la nr. 25 cât şi ăla, mai la deal puţin, la nr. 29. La numărul 25, fosta bancă „Cristovelloni”– fosta „Marmorosch”, care a fost trecută în 1948 în patrimoniul statului, era sediul serviciul de securitate al statului pentru instruirea cadrelor. Dincolo, la numărul 29, imobilul a fost preluat de S.I.E. şi este Serviciul Cifru, care funcţionează şi acum. Deci, nu duceţi grija S.I.E., are unde sta. Stă la nr. 29, cu ostaşi înarmaţi până-n dinţi, cu tot ce vreţi.

Dumneavoastră cred că vă faceţi o singură grijă. Aici, cineva – se pare că „întreprinderea de construcţii şi amenajare” care se numeşte BANCOREX este sărăntoaca, care a golit bugetul – face construcţii în Bucureşti. Mă gândeam să apelez să-mi facă şi mie garajul, că văd că se pricepe. Uitaţi-vă dumneavoastră ce aveţi în mână acolo. Nu arată a sediu unde s-a făcut aşa-zisa construcţie, undeva, în Băneasa, pe dreapta. Această construcţie a fost ridicată pentru S.I.E. Nu are decât să plătească S.I.E. dacă BANCOREX... Raporturile nu se leagă. Ce legătură are cu imobilul din Batiştei, care este învârtit pe la nasul Curţii Supreme de Justiţie şi este ameninţat că, dacă nu votăm noi, nu-l dă Curţii Supreme de Justiţie. Şmecherii din astea, mărunte!

Domnilor, două chestiuni. Această hotărâre dacă am vota-o, poate fi lesne atacată pentru neconstituţionalitate, din două motive. Unu, este fondată pe nişte hotărâri de guvern nepublicate, deci inexistente. Doi, nu s-a urmat procedura cerută de lege pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică. Nu avem hotărârea instanţei judecătoreşti. Eu am avut onoarea să vă citesc cam ce procedură complicată este în acest caz.

Pentru ce luăm noi banii din bugetul statului? Eu aş propune ca banii aceştia, dacă tot avem aşa disponibilităţi, să dăm 6.000 de miliarde la Observatorul astronomic că ne vin acum vizitatori, mai dăm şi pe la bătrânii ăia, li se compensează medicamentele. Nu sunt pentru clădirea S.I.E. la ora actuală. Şi nu trebuie pusă Curtea Supremă de Justiţie să plătească datoriile S.I.E. Nu aşa se trec imobilele în patrimoniul statului.

Pe mine m-a surprins aici – de aia sunt puţin revoltat – când se afirmă că a fost publicată în Monitorul Oficial. Ce a fost publicat în Monitorul Oficial? De ce nu v-a ataşat dumneavoastră, domnilor senatori, un Monitor Oficial, să vedem şi noi publicată una dintre aberaţiile astea legislative. Nu există nici o publicare în Monitorul Oficial, fiindcă nu-mi permiteam să vin în faţa dumneavoastră să vă spun poveşti de genul ăsta. Astea sunt făcute undeva, prin umbra cabinetelor, fel de fel de aranjamente.

Din bugetul statului român nu trebuie să iasă suma de 200 miliarde lei şi nu cu această destinaţie, în nici un caz. Imobilul din Batiştei nu are nici o legătură. El i se cuvine Curţii Supreme de Justiţie. Acum că întreprinderea BANCOREX l-a reparat, este bine, să i se plătească BANCOREX-ului costurile reparaţiilor şi atât. Dacă vrea să plătească ceva statul român, nu are decât să plătească clădirea S.I.E. din Băneasa, pe dreapta. Adresa nu o găsiţi aici. Nu trebuie amestecate cele două probleme.

Deci, din cauza acestor inginerii de gravă neconstituţionali­tate în care se persistă, eu deja am intrat la bănuieli. Nu ştiu ce să mai cred. Cu atâta nonşalanţă, atât de senini, scoatem bani din bugetul statului, şi apoi, toţi cu inima cât un purice, votăm bugetul, uşurându-l cu 200 de miliarde lei, ca şi cum ar fi un fle­cuşteţ. Eu nu cred că puteţi face dumneavoastră aşa ceva.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

A se citi şi Afacerea „Batişte” şi A doua expropriere a imobilului din Bucureşti, str. Batişte nr.25

Afacerea „Batiştei”

 

Discursuri parlamentare

 

„Aşa după cum am mai semnalat, ecourile nefavorabile ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 1998 sunt departe de a se fi stins. Şi este normal să fie aşa, din moment ce în jurul afacerii „Batiştei”, cum a denumit presa acest scandal, plutesc încă nenumărate semne de întrebare. Până să ajungem la aceste dedesubturi, ţin să precizez că mutarea Curţii Supreme de Justiţie în imobilul din str. Batiştei nr. 25, recent renovat chiar în acest scop, nu poate fi decât salutată. De asemenea, sunt de acord că bugetul statului este ţinut să suporte contravaloarea repartiţiilor respectivului imobil, iar aceşti bani să fie vărsaţi în contul Bancorex, bineînţeles, în condiţiile în care banca, transformată în ultima vreme în societate de construcţii şi agenţie imobiliară, va face dovada că ea a finanţat renovarea clădirii. Dar, în schimb, nu pot să nu fiu de acord, sub nici o formă, ca şi aşa anemicul buget al statului să fie spoliat de sute de miliarde de lei, fără nici un temei legal.

Pentru a înţelege mai bine de ce nu trebuie să suporte contribuabilul român aceşti bani, care se vrea a fi pasaţi în Bancorex, să aruncăm o privire asupra situaţiei juridice a „cuiului lui Pepelea”, imobilul din str. Batiştei nr. 25. Respectivul imobil, trecut în proprietatea unică a statului, conform Legii nr. 119 din 1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale bancare, miniere şi de transporturi, a fost dat în folosinţa Securităţii Române. După 1989, a fost dat în folosinţa Serviciului de Informaţii Externe al României, apoi, în anul de graţie 1996, pe tăcute – Hotărârea Guvernului nr. 133 din 5 martie 1996 – se pretinde că imobilul a fost trecut din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a statului. Şi tot această hotărâre, pe post de „fata morgana”, nepublicată în Monitorul Oficial, anunţă că Bancorex va ridica o construcţie, cândva, care va intra, în ziua semnării procesului-verbal de recepţie definitivă, în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în schimb cu imobilul din str. Batiştei nr. 25. Peste încă doi ani, Hotărârea Guvernului nr. 52 din 2 februarie 1998, şi ea nepublicată în Monitorul Oficial, aprobă trecerea clădirii din Batiştei din proprietatea privată a statului şi din administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în proprietatea Societăţii Române „Banca Română de Comerţ Exterior - Bancorex S.A.”, prin schimb cu imobilul proprietate a Bancorex, cel construibil, undeva, cândva, care trece în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe. Şi, de parcă iţele afacerii nu erau destul de încurcate până acum, acea hotărâre adaugă că „transferul de proprietate asupra celor două imobile se va semna la data semnării procesului-verbal de predare-primire între Serviciul de Informaţii Externe şi Bancorex”.

A doua expropriere a imobilului expropriat, record mondial absolut în dreptul internaţional, are loc la data de 25 august 1998, când se încheie acordul de expropriere între Curtea Supremă de Justiţie şi Bancorex.

Urmează celebra Ordonanţă de urgenţă nr. 27 din 27 din 1998 care prevede că „datoria” Curţii Supreme de Justiţie către Bancorex, adică aproape 200 de miliarde de lei, să fie preluată de bugetul statului.

Cam aceasta ar fi, în mare parte, istoria atât de zbuciumată a disputatului imobil din centrul Bucureştiului. O afacere făcută pe „şest”, care a sărit, de câteva ori, peste litera legii.

Dar să începem cu începutul.

Constituţia spune că nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. S-a spus că respectivele hotărâri guvernamentale, adoptate în cazul acestui imobil, nu au fost publicate deoarece au caracter militar. O explicaţie atât de puerilă trimite în afara gogomăniilor. Chiar dacă am face abstracţie de inexistenţa acestor acte normative, Legea nr. 33 din 1994 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, ignorată total în această afacere, nu lasă loc la dubii.

Să începem cu principiile care determină regimul juridic al instituţiei.

Exproprierea este un procedeu de achiziţie forţată a bunurilor imobile, necesare pentru executarea unor lucrări de interes naţional sau de interes local, specifică dreptului public. Ea poate fi hotărâtă numai pentru o cauză de utilitate publică. Şi, în fine, exproprierea se realizează numai conform unei proceduri speciale şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită prin hotărâre judecătorească. Apoi, titularii puterii de expropriere, cum bine ştiţi, sunt statul şi obiectivităţile teritoriale, înzestrate cu personalitate juridică. Nu s-a recunoscut o atare competenţă în favoarea unor instituţii private sau persoane fizice, chiar dacă acestea girează un serviciu public.

Deci, după ce utilitatea publică s-a declarat, potrivit legii, şi au fost îndeplinite şi măsurile premergătoare exproprierii prevăzute în capitolul III al Legii nr. 33/1994, tribunalul în raza căruia este situat imobilul va hotărî exproprierea (art. 3 şi art. 21 din lege). Hotărârea va cuprinde menţiuni referitoare la întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru expropriere, dispoziţia de expropriere a imobilului şi datele de identificare ale acestuia, cuantumul despăgubirii şi sumele cuvenite proprietarului expropriat, precum şi celorlalte persoane care au drepturi asupra imobilelor, cum sunt: titularii dreptului de folosinţă, concesionarii, locatarii, creditorii ipotecari etc. Principalul efect al exproprierii îl constituie transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului. Conform art. 28, acest efect se produce de îndată ce obligaţiile impuse expropriatului, prin hotărâre judecătorească, au fost îndeplinite, respectiv, după plata despăgubirilor.

Conchid.

Atâta timp cât invocatele hotărâri ale Guvernului nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele nu există. Atâta timp cât nu există o hotărâre judecătorească, prin care instanţa competentă să fi decis exproprierea pentru cauză de utilitate publică a imobilului din str. Batiştei nr. 25, această afacere nu poate fi legalizată nicicum, şi nu de Parlamentul României.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

 A se citi şi A doua expropriere a imobilului din Bucureşti, str. Batiştei nr. 25

 

POTIR

 

 

 

POTIR

 

Creşte miezul zilei în anotimpul bun,

Ies mugurii devreme ca naştere de miei

Mustesc seminţe grele pe tâmplă de străbun

În răsuflarea dulce a florilor de tei

 

Când sorb privirea părintească-a ţărnii,

Se bucură averea sângelui – păşind

Către potirul vorbelor rostite

În slava adevărului ce-l simt.

CĂILE PROCESUALE DE REALIZARE A DREPTULUI LA DESPĂGUBIRI

 

Persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie poate obţine repararea pe cale civilă a prejudiciului suferit exercitând acţiunea civilă. Ea poate aceasta fie în cadrul procesului penal, alăturând acţiunea civilă celei penale, fie în faţa instanţei civile, chiar şi în cazul în care, neformulând plângere prealabilă la instanţa penală, nu există o acţiune penală pusă în mişcare.

În cele ce urmează nu ne vom ocupa de situaţia în care persoana vătămată a introdus acţiunea în despăgubiri la instanţa civilă – fără să existe şi o acţiune penală pusă în mişcare înaninte ori după învestirea instanţei civile – situaţia în care sunt incidente în mod exclusiv normele Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. Atenţia ne va fi reţinută numai de raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitată în faţa instanţei penale.

Ceea ce este de reţinut, în principal, sub acest aspect, este faptul că legea de procedură penală interzice exercitarea acţiunii civile în mod separat, dar concomitent cu acţiunea penală, deoarece în acest caz există pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri contradictorii.

Pentru evitarea acestor situaţii, Codul de procedură penală consacră regula electa una via non datur recursus ad alteram, sau, în alţi termeni, că alegerea unei căi – penală sau civilă – o dată făcută este, de obicei, irevocabilă. Aceasta înseamnă că, în principiu, persoana vată,ată care s-a constituit parte civilă în procesul penal nu mai poate porni acţiune civilă în faţa instanţei civile; după cum, invers, persoana care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile nu se mai poate constitui parte civilă în procesul penal.

De la regula electa una via există însă unele derogări care permit persoanei vătămate să părăsească una dintre căile alese.

-          Părăsirea căii penale, prin renunţarea la calitatea de parte civilă şi introducerea unei acţiuni civile separate este posibilă în cazul suspendării procesului penal; dar dacă procesul penal este reluat, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă (art.19 alin.3 C.proc.pen.)

-          Părăsirea instanţei civile este şi ea posibilă – urmând ca persoana care a introdus acţiunea la această instanţă să se constituie parte civilă la organul de urmărire penală ori la instanţa penală – când acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior sesizării instanţei civile, iar instanţa civilă nu a pronunţat încă o hotărâre, chiar nedefinitivă (art.19 alin.4 C.proc.pen.). Se înţelege că trecerea de la instanţa civilă la cea penală nu este posibilă decât atâta vreme cât nu a fost depăşit termenul prevăzut în art.15 C.proc.pen. pentru constituirea ca parte civilă (în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa primei instanţe, până la citirea actului de sesizare).

Rezolvarea separată a celor două acţiuni ridică unele probleme în legătură cu autoritatea lucrului judecat.

Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă, însă în mod limitat, numai cu privire la următoarele aspecte: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia; pentru orice altă împrejurare stabilită de instanţa penală, hotărârea defintivă a acestei instanţe nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul civil (art.22 alin.1 C.proc.pen.).

Hotărarea definitvă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la aceleaşi aspecte menţionate mai sus: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia; pentru orice altă chestiune însă, hotărârea instanţei civile poate avea autoritate de lucru judecat în penal (art.22 alin.2 C.proc.pen.).

Revenind la infracţiunile ce constituie obiectul preocupărilor noastre, în lumina celor de mai sus, se poate conchide că dacă o hotărâre penală – de achitare – rămasă definitivă infirmă existenţa faptei de insultă sau calomnie, nici instanţa civilă nu poate obliga la repararea daunei; în măsura în care, însă, constatările instanţei civile nu contrazic pe acelea ale instanţei penale, răspunderea delictuală poate fi stabilită. Tot astfel, hotărârea defintivă prin care instanţa civilă a acordat desapăgubiri – reţinându-se că pârâtul a săvârşit fapta de insultă sau calomnie – nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat, sub aceste aspecte, în faţa instanţei penale învestită cu soluţionarea acţiunii civile.

A se citi şi Răspunderea civilă pentru daune morale

JOC DE CUVINTE

 

JOC DE CUVINTE

 

Ziuă vine după Noapte

Însă noapte de n-ar fi

Ziua oare-ar mai veni?
Soarele când răsare
Luna merge la culcare
Însă soare când se culcă
Luna vălul şi-l aruncă.
Fructul pârguit e dulce
Floarea-i tristă că se duce
Însă floarea de n-ar fi
Fructul s-ar mai pârgui?
Dulce-i umbra când te arde
Raza soarelui fierbinte
Umbra pe sub pomi s-ascunde
Frunzele dansează-n umbre
Dar şi frunze, dar şi floare
Faţa-şi oglindesc în soare.

LOTERIA OLIMPICĂ

 

Jocurile olimpice reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale lumii moderne. Ele nu mai constituie doar cele mai mari întreceri sportive, ci au devenit un fenomen economic, social şi chiar politic şi unul dintre pricipalele mijloace de afirmare ale unei ţări pe mapamond. Dar performanţa şi păstrarea renumelui cer foarte mulţi bani. Bani pe care economia românească de astăzi nu şi-i permite. Legea sponsorizării nu a rezolvat mare lucru. Banii rămân în continuare insuficienţi. Iată de ce Comitetul Olimpic Român a propus în 1998 o metodă inedită pentru colectarea banilor atât de necesari înfiinţării unei loterii olimpice. Mai mult, proiectul COR avea şi aprobarea Ministerelor de Finanţe şi Justiţie. Nu se poate – a decis prin vot Camera Deputaţilor, susţinând că Loteria şi pariurile sportive trebuie să rămână monopol de stat deoarece constituie una dintre puţinele surse de venit sigur la bugetul de stat.

Indiscutabil, încercarea de a face ceva concret şi eficient pentru revigorarea sportului românesc este mai mult decât lăudabilă. Iar iniţiativa prin care Comitetul Olimpic Român ar urma să preia o parte din monopolul jocurilor de noroc este cel puţin interesantă. O asemenea Loterie Olimpică de succes, care organizează pariuri sportive reuşind astfel să se autofinanţeze, funcţionează în Italia din 1947. La noi, veniturile Loteriei Naţionale – care, ce‑i drept, merge nesperat de bine – sunt vărsate la bugetul de stat. Urmează alocarea unei sume Ministerului Tineretului şi Sportului care, la rândul său, repartizează o cotă‑parte şi Comitetului Olimpic Român. Dar, să nu uităm, este vorba despre sportivi de performanţă, despre cei care au ajuns – de ce să nu o recunoaştem – cam singura noastră şansă de lobby şi promovare a imaginii României peste hotare. În lume, se cântă imnul şi se ridică drapelul unei ţări doar pentru şefii de stat şi pentru campioni. Iar sportivii noştri nu ne‑au dezamăgit până acum. Dar, fără o infuzie masivă şi imediată de capital, există toate premisele ca sportul românesc să intre într‑un nemeritat con de umbră. Iar soluţia pentru a scăpa de această sumbră perspectivă o reprezintă tocmai găsirea unei surse independente de finanţare.

Într‑o primă fază a discuţiilor s‑a refuzat cu o încăpăţânare neîntemeiată întinderea unei mâini de ajutor COR. În urma polemicilor aprinse care au urmat, încet‑încet, lucrurile au intrat pe făgaşul normal. În discuţiile purtate de COR cu Ministerul Finanţelor s‑a stabilit că statul nu va pierde nici un leu, încasând şi pe viitor cele 200‑300 miliarde lei anual pe care Loteria Naţională le aduce astăzi la buget. De‑abia după aceea, Loteria ar urma să producă şi pentru sport. Dar, să vedem care este situaţia juridică actuală în acest moment.

Fără a abroga sau modifica dispoziţiile Codului civil, referitoare la contractul de joc, dreptul comun în materie, legiuitorul a intervenit prin acte normative speciale având ca scop, pe de o parte, organizarea de jocuri la nivel naţional pentru canalizarea pasiunii de joc în limite rezonabile şi utile societăţii, iar pe de altă parte, instituirea unui sistem de coordonare, avizare şi atestare a organizării şi practicării jocurilor de noroc: HG nr. 181/1982 privind definirea jocurilor de noroc şi stabilirea contravenţiilor la regimul practicării acestor jocuri în România; HG nr. 486/1992 pentru aprobarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Comisiei de coordonare, avizare şi atestare a jocurilor de noroc; OG nr. 16/1993 privind taxele pentru acordarea licenţelor în vederea practicării jocurilor de noroc; OG nr. 5/1996 privind actualizarea taxelor de avizare şi atestare a jocurilor de noroc; Ordinul MF nr. 613/1993 de aprobare a Normelor tehnice privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de jocuri de noroc şi Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat. Potrivit acestor acte normative, prin jocuri de noroc se înţeleg toate metodele de atribuire a unor câştiguri de orice fel, în funcţie de anumite evenimente aleatorii, indiferent de modul producerii acestora, cum ar fi: pronosticuri sau pariuri sportive; loterii, inclusiv toate genurile de tombole, bingo şi alte jocuri, precum şi toate dispozitivele mecanice sau electronice prin intermediul cărora pot fi obţinute câştiguri; jocurile de noroc care se produc în prezenţa jucătorilor, cu sau fără participarea directă a acestora şi indiferent de mijloacele utilizate pentru acestea (cărţi de joc, zaruri, jocuri de tip „cazino”). Din toată această sumedenie de jocuri de noroc se pot defalca foarte uşor pronosticurile şi pariurile sportive pentru a fi administrate de COR. Ar fi soluţia ideală, mai ales că la această sumă permanentă de venit se poate aloca şi o cotă‑parte din profitul net al celorlalte sisteme de loterii administrative de RA Loteria Naţională (expres, loto, loz în plic). Bugetul de stat nu ar fi afectat, RA Loteria Naţională ar funcţiona nestânjenită în continuare, iar COR va dispune, în sfârşit, de banii necesari pentru păstrarea sportului românesc în elita internaţională. De aceea, eu, unul, nu agreez ideea ca statul să administreze această Loterie Olimpică şi să aloce o sumă mărită sportului. Ar fi o soluţie provizorie care nu ar face decât să întărească birocratismul în care deja excelăm. Bineînţeles că statul trebuie să păstreze un anume control general asupra Loteriei, pentru ca ludopatia – adică patima jocului ca boală psihică – să nu facă victime şi la noi, cum s‑a întâmplat în Spania, unde situaţia a scăpat de sub control.

Cu aceste mici corecţii, consider că urgentarea con­stituirii Loteriei Olimpice este o prioritate absolută. Pentru că – şi nu cred că greşesc – o medalie olimpică face cât zece aplicaţii militare, fie ele şi în cadrul a cine mai ştie ce Parteneriate.

Pentru a ne merita campionii care ne‑au făcut şi ne fac cinste, trebuie să fim şi noi alături de ei. Şi nu doar... moral.

(Corneliu Turianu, Ediţie specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, Editura Universitară, Bucureşti, 2011)

 

TU

TU

 

Dă-mi în dar

Ce nu îţi cer.

Dă-mi în gând

Ce vrei să ştii.

Dă-mi în suflet

Ce nu am.

Dă-mi în minte

Ce să spun.

Dă-mi în mine

Ce ţi-e dor.

Dă-mi în palme

Ce să ai.

Dă-mi în ochi

Ce vrei să vezi.

Dă-mi în dar

Tot ce nu crezi.

 

REFLEX

 
 

REFLEX

 

Înserarea, care vine

De pe deal, cu flăcări roze,

Mă îndeamnă, de la sine,

Să admir noian de poze! 

De-mi iau ochii din album

Şi-arunc vălul pe trecut,

Mi se pare – nu ştiu cum –

Că acuma m-am născut… 

Doar atât ce-mi vântur anii

Peste fumul infinit

Până ce – foşnind castanii –

Iar adorm… nefericit!

NUMĂRĂTOARE

 

 

 

NUMĂRĂTOARE

 

Câţi paşi trec

Într-o zi pe-un drum?

De nenumărat

Şi la fel de mulţi

Cu gândurile ce străbat

Într-o singură noapte

Sufletul ce ştie

Că aşteptarea de ieri,

Depărtarea de azi,

Mâine vor însemna

Aproape.

Raportul dintre constituţional şi neconstituţional

„Mare lucru şi cu provincia asta! Ţara arde, toată lumea este ocupată cu făcăturile, unii se infiltrează iar alţii îi demască, în Triunghiul Bermudelor, Poliţie- Parchet-Justiţie dispare orice, mai puţin râca dintre aceste instituţii.

-  V-aş solicita, domnule preşedinte, să apreciaţi, pentru început – dată fiind „actualitatea” chestiunii: în ce măsură recentele manifestări pro-monarhiste nu contravin prevederilor Constituţiei? Şi dacă da, cine trebuie să vegheze la respectarea acestor prevederi?

- Dumneavoastră aţi anticipat, într-adevăr, răspunsul. Toate aceste acţiuni contravin literei şi spiritului legii-legilor – Constituţia, care, aprobată şi prin referendumul popular, consfinţeşte caracterul republican al formei noastre de organizare statală. Drept pentru care, în atare condiţii, orice „campanie” de schimbare a acesteia este contrară prevederilor Constituţiei: deci, anticonstituţională. Menirea de a urmări şi sancţiona asemenea încălcări ale actului fundamental le va avea Curtea Constituţională, a cărei lege se află în curs de promulgare.

- Şi, totuşi, Constituţia continuă să facă obiectul celor mai felurite aprecieri şi constatări; atât în presă, cât şi – ceea ce e mai simptomatic – în diferite cercuri politice. Ca jurist, care este opinia dumneavoastră?

- Aş prefera să vorbesc în calitatea mea de judecător. Căci, în exercitarea atribuţiilor mele de înfăptuire a justiţiei, eu nu mă consider îndreptăţit să fac aprecieri dacă legea pe care sunt chemat s-o aplic este bună sau rea, dacă ea corespunde ideilor mele cu privire la modul în care ar trebui reglementate relaţiile economice, sociale sau politice, care fac obiectul acesteia. Cu alte cuvinte, sub acest aspect, orice subiectivism îmi este interzis. Acest lucru este, evident, valabil şi în ceea ce priveşte Constituţia. În legătură cu cele spuse, vreau să adaug că unele prevederi legale anterioare adoptării Constituţiei ar putea veni în conflict cu unele norme constituţionale; în această situaţie, voi da, fireşte, prioritate acestora din urmă. 

- Nu cumva un asemenea conflict se desemnează, în prezent, între dispoziţiile articolului 42 din Constituţie, potrivit cărora munca forţată este interzisă şi prevederile Codului penal cu privire la pedeapsa muncii corecţionale?

- Nu, cele două categorii de dispoziţii sunt pe deplin compatibile. În primul rând, trebuie arătat  că, în sistemul Codului nostru penal, munca zisă corecţională nu este o pedeapsă de sine stătătoare, aşa cum sunt închisoarea şi amenda, ci un mod de executare a pedepsei închisorii”. 

Fragment din interviul acordat „Olt Press” din 23 mai 1992

(a consemnat Victor Ursu)

VUIET

VUIET

 

Din depărtări se-aude lin

Vuitul codrilor de pin

În munţi aud, tot mai curat

Vuietul codrilor de brad

 

Iar eu pornesc spre depărtări

Prin viaţa plină de chemări

Purtând în mine, zi de zi

Vuietul cald al inimii.

 

"Odiseea" răspunderii ministeriale - Partea a IV-a: Răspunderea penală a membrilor Guvernului

În ceea ce priveşte răspunderea membrilor Guvernului, Constituţia revizuită în anul 2003 statuează în art.109: „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate” (alin.1); „Numai Camera Deputaţilor, Senatului şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială” (alin.3). O atare lege a fost adoptată abia în 1999, după ce a fost „moşită” vreo 8 ani. Este vorba de Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată de două ori, ultima oară în 2007. Intră sub incidenţa acestei legi, se precizează în art.7, faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.

Clarificarea de principiu a răspunderii pe care o poartă miniştrii se impune de la sine, căci, să nu uităm, ministrul nu este decât un slujbaş al poporului, lipsit de privilegii. Asta în teorie, fiindcă în practică lucrurile stau un pic altfel, şi miniştrii continuă să-şi închipuie – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând. Numai că legea fundamentală a ţării stabileşte în seama miniştrilor trei rânduri de răspunderi precis delimitate.

Prima dintre acestea este cea politică şi ea se materializează în întrebările şi interpelările ce le pot fi adresate în Parlament şi, în aceeaşi zonă, se înscrie şi faimoasa moţiune de cenzură cu care cât de cât am început să ne familiarizăm. Există apoi răspunderea civilă pentru daunele aduse cetăţenilor prin acte sau fapte contrare legilor în vigoare. În acest context, cetăţenii pot face uz de instituţia contenciosului administrativ. Am lăsat anume la urmă veritabilul măr al discordiei: răspunderea penală.

Argumentul că toate infracţiunile ce ar putea fi săvârşite de un ministru se găsesc în Codul penal şi că ar întruni elementele constitutive ale abuzului în serviciu constituie o nepermisă şi condamnabilă simplificare. Este clar că ministrul răspunde, ca orice cetăţean al României, de orice faptă incriminată în legea penală. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite.

Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.

Potrivit art.8 din legea menţionată: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor: a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă, ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean; b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului” (alin.1). „Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului: a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora… informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art.111 alin.1 din Constituţia României, republicată; b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului” (alin.2). „Tentativa faptelor prevăzute la alin.1 se pedepseşte” (alin.3).

Potrivit art.9 din aceeaşi lege: „În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei lor, altele decât cele prevăzute la art.8, se aplică pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acele infracţiuni”.

Aşadar, ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
În concluzie, legea specială (cea privind responsabilitatea ministerială) are menirea de a incrimina acele fapte penale ce pot fi săvârşite numai şi numai de un ministru în exerciţiul funcţiei sale. Pentru celelalte infracţiuni ce ar putea fi comise de un ministru în afara exerciţiului funcţiei sale, într-adevăr, este suficientă recurgerea la legea penală şi instanţele ordinare.

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea a III-a: Răspunderea ministerială, un bluf juridic

„Inevitabilul s-a produs. Săptămâna trecută, după îndelungi aşteptări, după atâtea şi atâtea promisiuni că răspunderea ministerială va deveni o realitate şi în România postdecembristă, după ce reprezentanţii societăţii civile au obosit făcând apelul pentru promovarea unei asemenea legi, „minunea” a avut loc. Numai că Legea privind responsabilitatea ministerială, supusă deunăzi discuţiilor Senatului, s-a dovedit a fi un „bluf juridic” de proporţii înspăimântătoare. O păcăleală fără nici o perdea. Praf aruncat în ochii juriştilor, ai sindicatelor, ai tuturor românilor care mai credeau încă în supremaţia legii fundamentale. Dar, degeaba spune Constituţia, dacă o amnezie cruntă i-a lovit pe iniţiatori, tocmai când să ceară legiferarea acestei necesare responsabilităţi.

Astfel că, neputincioşi şi aflaţi într-o gravă criză de imagine, s-au mulţumit să copieze conştiincios principiile, nu însă şi prescripţiile constituţionale, să-i pună titlul de Lege privind responsabilitatea ministerială şi să-şi frece liniştit mâinile că au mai scăpat de o belea, reuşind astfel să raporteze depăşirea planului legislativ.

Potrivit strămoşescului principiu „unde dai şi unde crapă” s-a cerut răspunderea ministerială şi ne-am ales cu imunitate ministerială.

„Nimeni nu este mai presus de lege”, zice Constituţia, nici şeful statului, nici Parlamentul, nici poliţistul, nici muncitorul, nici chiar miniştrii, iar dacă Preşedintele României este obligat să jure să respecte Constituţia şi legile ţării, pentru cetăţeanul de rând, iar citez, „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei legii şi a legilor este obligatorie”.

Ei, bine, exact aceleaşi prevederi, exact această însuşire de principii constituţionale este reprodusă întocmai în legea recent votată.

Numai că, în bunul său obicei, iniţiatorul, domnul ministru al justiţiei, uită şi de această dată obligaţia ce are impusă în alineatul final al aceluiaşi text al legii fundamentale. Citez: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”. Or, în proiectul domnului ministru nici vorbă de aşa ceva. Se pedalează în neştire pe răspunderea politică, uitându-se cu desăvârşire de cazurile de răspundere şi de pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, într-un cuvânt, de responsabilitatea ministerială.

Permiteţi-mi, rogu-vă, să vă prezint comparativ prevederile concise ale Legii responsabilităţii ministeriale din 2 mai anul de graţie 1879, deci vechi de peste 120 de ani.

„Art.1. - Toate dispoziţiunile legilor penale ordinare, relative la infracţiunile comise atât de funcţionarii publici în exerciţiul funcţiunilor lor, cât şi de particulari se aplică şi miniştrilor”. Atât şi nimic mai mult.

„Art.2. - Afară de cazurile care intră în prevederile art. 1 se va pedepsi cu detenţiune prevăzută la codicele penal şi cu interdicţiune de până la 3 ani la maxim toată viaţa de a ocupa funcţiuni publice, ministrul:

a) care a semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres al Constituţiei;

b) care prin violenţă sau fraudă ar împiedica sau ar încerca să împiedice liberul şi sincerul exerciţiu al dreptului electoral al cetăţenilor, chiar şi în cazul când, în asemenea fapte, ar fi obţinut aprobarea ulterioară a corpurilor legiuitoare”.

„Art.3. - Se va pedepsi cu interdicţiunile de până la 3 ani sau până la maxim toată viaţa de a mai ocupa funcţii publice, ministrul care:

a) va fi semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres sau a unei legi existente;

b) cu rea-credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării amăgeşte reprezentaţiunea naţională asupra situaţiei afacerilor statului.”

„Art. 4. - Ministrul care, cu rea-credinţă, va fi cauzat o daună statului sau îl va fi expus la daune către particulari, va fi răspunzător civil către stat şi se va judeca conform dreptului român”.

„Art.5. - Membrii unui cabinet sunt solidari răspunzători înaintea dispoziţiunilor penale ale acestei legi, atât pentru faptele săvârşite în comun, cât şi pentru acelea cărora le-au dat o susţinere intenţionat”.

„Art.6. - Este complice al ministrului dat în judecată şi se pedepseşte, conform principiilor statornicite pentru complicitate în Codicele penal, funcţionarul care va fi executat ordinele sau orice dispoziţiuni al căror obiect nu era de resortul ministrului sau a cărui ilegalitate era evidentă”.

Iată, domnilor şi stimaţi colegi, în ce constă reala responsabilitate ministerială, iată ce au cerut sindicatele, iată ce am aşteptat cu toţii de la această mult clamată lege.

Luat la refec de liderii sindicali, „inventivul” iniţiator a şi lansat o nouă găselniţă. Citez: „Legea este, într-adevăr, proastă, deci să o promulge Preşedintele, că în maximul 30 de zile prezint eu Parlamentului completările necesare”.

Domnule ministru,

De ce a trebuit să urmăm această procedură total zăpăcificantă... acum, când nu prea este timp să ne jucăm de-a faţa ascunselea?

Îl întreb pe domnul ministru. Nu crede că ar fi mai productiv să eliminăm din textul citit al vechii legi arhaismele vremii şi să o reiterăm ca nouă? Până una-alta, nu termin această declaraţie politică mai înainte de a-i invita pe stimaţii colegi senatori din Senatul României să adere la iniţiativa mea de sesizare, în vederea constatării neconstituţionalităţii acestei legi, înainte de promulgarea ei, urmată imediat de un proiect de lege care poate fi discutat în maxim o şedinţă a Senatului, pentru a avea, într-adevăr, o lege a răspunderii ministeriale”.

(Monitorul Oficial nr. 72 din 11 mai 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea a II-a: Primul proiect al legii răspunderii ministeriale

„Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Au mai fost multe discuţii pe Legea răspunderii ministeriale, eu mi-am început critica încă după primele alegeri a unui asemenea proiect de lege.

Eu o să vă propun în final să returnăm acest proiect legislativ, pentru a fi întocmit aşa cum se cuvine, potrivit Constituţiei României.

Există un text din Constituţia României, art. 16 alin.2, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”.

Probabil că au fost unii care au crezut că miniştrii sunt mai presus de lege. De aceea, legiuitorul constituant se grăbeşte în art. 109 să prevadă, şi daţi-mi voie să citez, răspunderea membrilor Guvernului:

„Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia (alin. 1).

Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin. 2).

Aşa este. Iar proiectul reproduce cuvânt cu cuvânt textul constituţional, şi este bine.

Dar textul constituţional mai are un mic adaos.

Articolul 109 alineat 3:

„Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.

Păi legea asta ce face? Îmi povesteşte mie că, dacă ministrul săvârşeşte un viol, vezi Doamne, să fie viol ministerial, să am grijă. Eroare! Ministrul răspunde ca orice cetăţean al României de orice faptă înscrisă în Codul penal. Scurt. Nu era nevoie să-mi facă mie trimiterea la Codul penal. Altceva avem nevoie în Legea răspunderii ministeriale. Aveam nevoie să fie incriminate nişte fapte care nu pot fi comise decât de un ministru, pe care cetăţeanul de rând nu le poate face fiindcă nu este ministru. Iar aceste fapte erau expres incriminate în Legea din 1879. De pildă, în legătură cu exprimarea votului, împiedicarea cetăţeanului să-şi exprime votul, ce ministru avea îndatorirea să emită până la data aceasta cărţi de alegător şi nu a făcut-o, acela răspunde, tocmai în calitatea sa de ministru.

Deci, această lege, dacă vreţi să o votăm astăzi, o votăm pe loc, eu o votez de la un capăt la altul, dar nu spune nimic. Votăm textul constituţional, noi nu aducem nimic nou astăzi, noi instituim astăzi ceva nepermis, instituim „imunitatea ministerială”!

Domnilor, eu spun să luăm în discuţie proiectul, chiar dacă au trecut 9 ani... Este adevărat, Constituţia obligă ca legea să apară în 6 luni. Nu a apărut, dar la 9 ani mai daţi două săptămâni, să fie refăcut aşa cum trebuie acest proiect de act normativ.

Mulţumesc.”

(Monitorul Oficial nr. 69 din 5 mai 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea I: Legea responsabilităţii ministeriale

"Responsabilitatea ministerială este considerată, încă din secolul trecut, una din bazele sistemului nostru constituţional. O întâlnim, mai întâi în Regulamentul organic (1831), în Proclamaţia din martie 1848 a Partidei naţionale din Moldova şi Muntenia şi în Proiectul de Constituţie a Principatelor Unite ale României din 1859. Principiul responsabilităţii ministeriale mai este, apoi, proclamat de Constituţia din 1866, ca şi de Constituţia din 1923, care mai stabileşte că „Legea responsabilităţii ministeriale determină cazurile de răspundere şi pedepsele miniştrilor”, fiind evident că acest text s-a pus de acord cu prevederile Legii responsabilităţii ministeriale din 1879, care cuprinde infracţiunile speciale grupate în „crime” şi „delicte”, precum şi pedepsele ce se aplică după gravitatea lor. Constituţia adoptată în noiembrie 1991 cuprinde, şi ea, un alineat potrivit căruia „cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate (subl. ns.) printr-o lege privind respon­sabilitatea ministerială”.

Cum suntem siguri că se va „inter­preta”, ca de obicei, că este vorba de o banală „deficienţă de redactare”, nu ne mai obosim să demonstrăm că şi actuala Constituţie face trimitere la aceeaşi Lege asupra responsa­bilităţii ministeriale din 1879, în vigoare şi înainte, şi după 23 decembrie 1989... Aşa stând lucrurile, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm ce se întâmplă cu faimoasa răspundere ministerială, în absenţa legii cu pricina? Este, oare „vidul legislativ” apt să creeze un soi de imunitate ministerială? Altfel spus, în absenţa acestei legi, poate sau nu fi tras la răspundere penală un membru al guvernului?

Se fac auzite în această privinţă două opinii: una potrivit căreia miniştrii nu pot fi traşi la răspundere penală în lipsa acestei legi, indiferent de exerciţiul funcţiei; cealaltă opinie – la care ne raliem – este că ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare, în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal.

Potrivit Constituţiei, la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a preşedintelui ţării, poate fi declanşată urmărirea penală pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Rezultă deci, per a contrario, că cele săvârşite în afara funcţiei urmează, fără nici o excepţie, procedura dreptului comun. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit aceleaşi Constituţii, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegiu nu poate fi îngăduit. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Altfel spus – cum limpede se exprimă Proiectul de Constituţie din 1859 – „pentru delictele şi crimele care nu derivă din aceste funcţiuni, ca şi în procesele civile, ei vor fi judecaţi după legile şi formele după care se judecă toţi românii”.

În ce priveşte răspunderea penală a miniştrilor pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, există însă în Constituţie un alineat potrivit căruia infracţiunile de care se fac vinovaţi aceştia şi sancţiunile aplicabile trebuie să facă obiectul unei legi organice. Au trecut doi ani şi jumătate de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi legea la care se referă nu a fost încă adoptată, motiv pentru care miniştrii sunt convinşi – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând. De fapt Legea responsabilităţii ministeriale nu ar face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.

În ce anume ar consta aceste infracţiuni specifice? Răspunsul îl aflăm în legislaţia românească dinaintea primului război mondial şi anume în LEGEA ASUPRA RESPONSABILITĂŢII MINISTERIALE din 1879 care, aşa cum spuneam nu a fost abrogată de nici una din constituţiile elaborate sub dictatura comunistă – cea din 1948, cea din 1952 (modificată de 10 ori), cea din 1965 (modificată de 4 ori) – şi care nu stabilesc nici o răspundere ministerială, nici legală (penală şi civilă) şi nici politică (sau extralegală). Iată câteva din faptele care, în afara privaţiunii de libertate, atrăgeau şi interdicţia de a mai ocupa funcţii publice: semnarea de dispoziţiuni prin care se violează un text expres al Constituţiei; împiedicarea sau numai încercarea de a împiedica prin violenţă sau prin fraudă liberul şi sincerul exerciţiu al dreptului de vot al cetăţenilor; amăgirea cu rea-credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării, a Reprezentanţei naţionale, privitor la situaţia afacerilor Statului; trimiterea în dezbaterea Parlamentului a unui proiect de lege anticonstituţional sau ilegal. Este limpede că asemenea infracţiuni nu-şi pot găsi locul în Codul penal şi tocmai de aceea este necesară o lege specială în această materie.

În concluzie, chiar dacă legea responsabilităţii ministe­riale va fi tergiversată o vreme, răspunderea penală a miniştrilor se cere a fi riguros pusă în discuţie şi soluţionată conform legilor existente, sub nici un motiv neputând fi arbitrar creată o aşa-zisă imunitate ministerială."

(Cronica Română – 16 iunie 1994)