Nimeni nu poate contesta faptul că flagelul
corupţiei reprezintă un fenomen social grav, care cunoaşte în toată lumea nu
numai o amploare deosebită, dar şi forme noi, variate şi complexe, manifestate
îndeosebi prin infiltrarea acesteia în cele mai înalte trepte ale societăţii,
cu ramificaţii ce depăşesc frontierele naţionale şi, mai ales, prin
întrepătrunderea şi intercondiţionarea infracţiunilor de corupţie cu o
diversitate de alte infracţiuni, îndeosebi economice, financiar-bancare,
vamale, trafic de arme şi droguri, falsuri, înşelăciuni etc.
În ultimii ani sfera corupţiei s-a extins
considerabil. În acest timp, faptele de corupţie incriminate de Codul penal în
vigoare au rămas doar cele patru care constituie „careul de aşi”: darea de
mită, luarea de mită, traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite.
Aceste infracţiuni – atenţie – nu pot fi săvârşite decât de funcţionarii
publici.
Ceea ce mi se pare însă mult mai grav este faptul
că, în ultimii 10 ani, flagelul corupţiei a atins vârfurile administraţiei şi
ale clasei politice, inclusiv vârfurile Justiţiei. Dar, deşi această realitate
dramatică a fost corect percepută, strategia combaterii corupţiei a rămas cam
aceeaşi. După părerea mea, în acest domeniu, mare lucru nu mai este de făcut,
căci instrumentele juridice de luptă împotriva corupţiei există şi, vă asigur,
sunt suficiente. Aşa, de pildă, prin Legea nr. 83, adoptată la 21 iulie 1992, privind
procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie,
s-au stabilit termene scurte pentru efectuarea urmăririi penale în cazul
acestor infracţiuni.
Este adevărat că descoperirea infracţiunilor şi
cercetarea lor, mai ales a celor complexe, cu ramificaţii la diferite niveluri
şi numeroşi participanţi, cere timp; altfel, există riscul ca actul de justiţie
să devină un simulacru, ca răspunderea penală să nu-i atingă pe toţi
făptuitorii sau ca persoane nevinovate să fie târâte în mod nejustificat în
faţa justiţiei.
Este normal ca între data intrării în acţiune a
organelor de cercetare şi finalizarea urmăririi penale, prin trimiterea în
judecată a persoanelor vinovate, să treacă uneori luni de zile. Este adevărat
că prin legea menţionată s-au stabilit termene scurte pentru efectuarea
urmăririi penale în cazul acestor infracţiuni, dar şi aceste termene pot
ajunge, în cauzele mai complicate, până la 45 de zile. De aceea, chiar în
ipoteza că termenele prevăzute de lege ar fi strict respectate – ceea ce,
sincer vorbind, în unele situaţii de excepţie s-ar putea dovedi imposibil – mi
se pare prematur a se trage vreo concluzie.
În afara acestui act normativ, la 8 iulie 1992,
Parlamentul a adoptat Legea pentru modificarea prevederilor Codului penal privind unele fapte de corupţie prin care s-au majorat pedepsele aplicabile
acestora şi, totodată, s-a prevăzut că dispoziţiile Codului penal, în această
materie, se vor aplica nu numai funcţionarilor, ci şi altor salariaţi, inclusiv
celor din cadrul regiilor autonome şi societăţilor comerciale, chiar cu capital
privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora care săvârşesc
astfel de fapte în legătură cu atribuţiile lor de serviciu. Totul era însă ca
aceste acte normative să fi fost bine folosite, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat!
Ce s-ar mai putea face în plus? Să se sporească în
continuare cuantumul pedepselor? Personal, nu cred în eficienţa unei asemenea
măsuri. Pedepsele sunt, după părerea mea, destul de aspre şi nu cred majorarea
maximului lor cu un an sau doi ar fi de natură să frâneze corupţia. Cine riscă
sa fie sancţionat cu 12 ani de închisoare pentru o faptă de luare de mită,
riscă şi dacă maximul pedepsei prevăzută de lege. Eu sunt convinsa că ceea ce
are un efect preventiv în domeniul criminalităţii este nu atât asprimea
exagerată a pedepselor, ci inevitabilitatea
acestora şi promptitudinea în
aplicarea lor. Aceasta impune ca toate infracţiunile să fie descoperite şi ca
sancţionarea lor să intervină într-un moment cât mai apropiat de data comiterii
faptelor.
În această direcţie ar trebui concentrate
eforturile. La aceste eforturi Ministerul Justiţiei ar putea contribui veghind
prin inspectorii săi ca instanţele judecătoreşti să soluţioneze cauzele privind
faptele de corupţie cu urgenţa cerută de prevederile legale, fără însă ca
astfel să se zădărnicească stabilirea adevărului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu