Prevederile constituţionale privind dreptul la informaţie

Societatea modernă numără, printre caracteristicile sale, imensa dezvoltare a activităţilor informaţionale. Progresele tehnice realizate în această materie s-au unit cu un interes generalizat, răspândit pe întreaga suprafaţă a globului, pentru multiplele categorii de informaţii pe care le generează zbuciumata realitate a vieţii contemporane. Fac obiect de interes şi de amplă curiozitate relaţiile internaţionale, viaţa politică internă, manifestările publice de toate categoriile (teatru, filme, sport etc.), crimele, violurile şi alte infracţiuni, faptele caritabile şi cele imorale, aspecte din viaţa a numeroase persoane antrenate în activităţi cu care publicul vine în contact (oameni politici, celebrităţi culturale, vedete artistice, sportivi de renume etc.) şi chiar amănunte din viaţa particulară, intimă, a unor persoane care au reuşit să iasă într-un mod oarecare din domeniul anonimatului.

Curiozitatea informaţională este foarte avidă, iar aria extinsă către care ea se îndreaptă cuprinde situaţiile cele mai dramatice, împrejurările cele mai banale şi cancan-urile cele mai frivole. Nu există obiect neinteresant sau neglijabil pentru curiozitatea umană. Şi, am adăuga, nu există obiect de moralitate dubioasă căruia curiozitatea oamenilor să nu-i scruteze amănuntele.

Curiozitatea, setea de informare, dorinţa de a cunoaşte, atât de generalizate, au drept complinire un efort la fel de generalizat şi de susţinut pentru a satisface această curiozitate, efort ce-şi găseşte expresia şi împlinirea în activităţile complexe, susţinute şi consecvente ale mass-mediei.

Între curiozitatea generalizată, pe de o parte, şi activitatea diversificată a mass-mediei, pe de altă parte, se creează un raport de complementaritate, una completându-se cu cealaltă. Dorinţa de a afla se completează cu efortul de a dezvălui. Este normal ca, în acest efort de a dezvălui, să fie aduse la cunoştinţa publicului şi fapte, atitudini, împrejurări de viaţă, care pot dezavantaja pe cei la care se referă.

Ceea ce va ridica problema de a şti când aceste dezvăluiri, eventual dezavantajoase, reprezintă o manifestare ce se înscrie în activitatea curentă a mass-mediei, activitate al cărei scop este informarea, şi când constituie ele o calomnie, pornită din intenţia de a discredita.

Dispoziţiile articolului 31 din Constituţie, intitulat marginal „Dreptul la informaţie”, obligă autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, „să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal” (alin.2).

În realizarea acestui drept al cetăţeanului, organele de presă au un rol. Lor le revine adesea sarcina de a investiga şi face cunoscută înfăţişarea reală a vieţii publice şi personale a celor aflaţi pe înălţimile piramidei politice, aspiranţi la postul de conducere sau deţinători ai unor asemenea posturi.

În legătură cu acest aspect al vieţii sociale textul constituţional consacră dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public (alin.1) şi obligă mijloacele de informare în masă, publice şi private, să asigure informarea corectă a opiniei publice (alin.4).

Aceste două dispoziţii au contigente bine marcate cu limitele exerciţiului corect al libertăţii presei. Căci între informaţiile de interes public la care cetăţenii au dreptul sunt şi cele ce privesc activitatea şi comportarea unor persoane cu atribuţii în organele de stat sau cu poziţii preponderente în viaţa publică. Asemenea informaţii fac parte desigur dintre acelea pe care alineatul 4 al textului constituţional le prevede ca trebuind să fie furnizate în mod corect de către organele de presă.

Sarcina de a asigura asemenea informaţii implică, pentru organele de presă, obligaţia de a le investiga şi dezvălui, iar menţionarea caracterului corect pe care trebuie să îl aibă informarea implică obligaţia de a aduce la cunoştinţa opiniei publice numai ceea ce este adevărat şi util să fie cunoscut, punând sub semnul ilicitului calomnios ceea ce, depăşind aceste limite ale corectitudinii, este de natură să ponegrească şi să discrediteze.

Găsim în temenii acestui text, concentrată în cuvinte puţine, esenţa deontologică a profesiunii de ziarist, cu sarcinile şi limitele pe care le impune exercitarea onestă a acestei profesiuni.