Demontarea imaginii comerciale

Deseori mijloacele de informare în masă fac publică imaginea unei persoane, indiferent dacă ea este reală ori deformată, defăimătoare. Or, deşi libertatea de exprimare este inviolabilă, Constituţia mai zice că, prin exercitarea acestei libertăţi, nu pot fi prejudiciate demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei „şi nici dreptul la propria imagine”. La prima vedere, în lipsa unui act normativ care să reglementeze detaliat dreptul la propria imagine, s-ar putea crede că încălcarea acestui drept este posibilă doar în cazul captării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcute prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc. Se omite însă că, în sens larg, termenul de „imagine” se referă la orice formă de reflectare a realităţii obiective în conştiinţă, inclusiv la formele logice. Este şi motivul pentru care credem că imaginea unei persoane, reală sau fabricată, poate fi făcută publică şi prin intermediul presei scrise. Este o chestiune oarecum delicată, care merită o abordare mai amplă în literatura juridică.

Ceea ce am voit să remarcăm acum este că unele personalităţi sau personaje din lumea politică, artistică, literară etc., care ştiu că se află în raza de privire a marelui public încearcă şi adesea reuşesc să-şi creeze o imagine artificială, aş zice chiar comercială, oricum alta decât propria lor imagine. Un fel de imagine publicitară sau, mai bine zis, „pentru public”. Această imagine fabricată este ornată din belşug cu calităţi sau merite de natură să determine interesul, adeziunea şi chiar extazul marelui public. Şi dacă, din păcate, aşa stau lucrurile, suntem, fireşte, îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă demontarea acestor false imagini, acestor kitsch-uri, prin orice mijloace, inclusiv prin presă, ar putea fi privită ca o violare a deontologiei jurnalistice sau chiar ca o faptă cu caracter penal. În discuţie intră, de fapt, două ipoteze.

Prima ar fi situaţia în care personajul respectiv se străduieşte şi reuşeşte să-şi modifice comportarea – în viaţa publică sau particulară – făcând-o să fie conformă imaginii pe care şi-a croit-o, caz în care, dată fiind concordanţa care se creează intre imagine şi realitate, posibilitatea şi dreptul unei pretinse demascări sunt, fără discuţie, excluse.

A doua ipoteză se referă la împrejurarea în care această concordanţă nu se realizează. Mai exact, imaginea pozitivă, artificial fabricată, contrazice pe cea a comportamentului negativ în realitate. Ei, bine, credem că în acest caz dezvăluirea nu numai că poate fi condamnabilă, dar ea se înscrie în modalităţile prin care se asigură marelui public dreptul la adevăr. Neprocedându-se astfel, s-ar recunoaşte dreptul la ascunderea adevărului! Un atare „drept” există. De pildă, în materie medicală s-a pus problema dreptului de a ascunde pacientului adevărul asupra maladiei grave şi incurabile – cum ar fi cancerul sau SIDA – de care suferă. Se mai poate vorbi de dreptul de a ascunde adevărul şi cu privire la inculpaţii din procesele penale, ale căror declaraţii pot fi contrare adevărului fără ca aceasta să le atragă vreo consecinţă defavorabilă. Dar atât!

Ar fi inadmisibil să vorbim de un asemenea drept în domeniul social-politic. Există, oare, vreo maladie incurabilă care ar trebui să fie ţinută ascunsă sau există persoane cu vocaţie de inculpaţi social-politici care să aibă interesul şi dreptul de a ascunde adevărul asupra unor fapte sau situaţii? Ne îndoim, chiar dacă sociologii ori psihologii ar putea fi de altă părere. Datoria presei este, deci, aceea de a da la iveală adevărul. Presa este scormonitoare. Ea caută şi scormoneşte mereu. Şi chiar dacă, scormonind astfel, nu reuşeşte întotdeauna să afle adevărul ascuns sau, chiar dacă, aflându-l, nu are destule dovezi pentru a-l putea dezvălui, în orice caz, ea aduce o contribuţie apreciabilă vieţii sociale, opiniei publice, făcând să ştie că există un adevăr ascuns.