Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice
firesc, evaziunea fiscală, ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia.
Se vehiculează sume astronomice. Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile.
Numai că actele normative vor trebui să ţină seama nu numai de contribuabilul
care se sustrage îndatoririlor fiscale, ci şi de necesitatea sancţionării
acelor persoane din aparatul fiscal care, nu arareori, în schimbul unor
dolofane recompense, închid ochii în faţa evaziunii sau contribuie la
muşamalizarea ei. Aşa fiind, actul normativ care va înăspri tratamentul
sancţionator al evaziunii fiscale va trebui să aibă în vedere ambele categorii
de vinovaţi.
Repunerea în atenţie a fenomenului corupţiei ne
oferă prilejul de a aborda unul dintre fenomenele specifice activităţii celor
ce funcţionează în diferite instituţii, având raporturi directe cu publicul şi,
implicit, cu agenţii economici. O nedorită caracteristică a instituţiilor cu
care publicul vine în contact este imensa, năucitoarea lor aglomerare.
Explicaţia dată acestor stări de lucruri nu este, în opinia mea, câtuşi de
puţin dificilă. Ea se datorează, fie insuficienţei numerice a personalului, fie
incompetenţei şi/sau indolenţei funcţionarului, şi aceasta din urmă – indolenţa
– fiind cu abilitate plasată tocmai pentru a face dificilă rezolvarea
problemelor ce îl apasă pe solicitant.
Cert este că cei siliţi de împrejurări să aibă a
face cu o unitate fiscală, cu un notariat, cu o bancă, cu serviciile primăriei
sau cu Registrul Comerţului (atenţie, enumerarea nu este limitativă!) sunt, în
primul rând, impresionaţi de îmbulzeala bieţilor oameni care aşteaptă cu
sufletul la gură să-şi rezolve problemele şi care blestemă sau înjură lentoarea
exasperantă a oficianţilor, dar şi infernala birocraţie în care sucombă
doleanţele lor.
Este vădit dezechilibrul celor două părţi aflate
în competiţie: de o parte, solicitantul presat de problemele sale şi, de
cealaltă parte, acel funcţionar specializat în tărăgănare. De aici, atmosfera
încărcată din faţa ghişeelor şi, vai, prea multele uşi închise, de aici
vociferările, agitaţia şi acuzele, pe feţele oamenilor putându-se citi un
amestec de nemulţumire şi aşteptare înfrigurată, cu inevitabile cedări
nervoase. Mulţi se simt frustraţi, umiliţi şi striviţi în demnitatea fiinţei
lor. Interesele legitime ale oamenilor sunt tratate cu aroganţă şi indiferenţă
şi nu de puţine ori sfârşesc prin a fi grav prejudiciate. Şi atunci, văzând cât
de încărcată de dificultăţi este rezolvarea pe cale normală a intereselor lor,
oamenii caută alte căi, anormale, fiind dispuşi să facă unele sacrificii
materiale pentru a-şi vedea problemele rezolvate. De aici, căutarea unor căi
lăturalnice, acele căi pe care se naşte, se dezvoltă şi înfloreşte corupţia.
Nu contest că sancţionarea mai severă a actelor de
corupţie constituie un mijloc de luptă contra acesteia. Unul dintre mijloace.
Dar lupta contra oricărei dereglări sociale trebuie să aibă în vedere şi
cauzele acesteia. Dacă ar exista preocuparea de a organiza toate serviciile în
aşa fel încât acestea să fie scutite de dăunătoarele efecte ale
supraaglomerării de solicitatori, dacă o asemenea organizare ar facilita pentru
fiecare dintre noi posibilitatea de a lua un contact cât mai prompt cu organul
funcţional care îi poate rezolva problema, dacă rezolvarea nu ar fi supusă unor
exigenţe formale excesive, dacă funcţionarii ar sancţionaţi pentru
dificultăţile nejustificate pe care le fac solicitanţilor, o bună parte din
cazurile de corupţie nu ar mai avea ocazia să ia naştere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu