Justiţia şi sfidarea corupţiei

Nimeni nu poate contesta faptul că flagelul corupţiei reprezintă un fenomen social grav, care cunoaşte în toată lumea nu numai o amploare deosebită, dar şi forme noi, variate şi complexe, manifestate îndeosebi prin infiltrarea acesteia în cele mai înalte trepte ale societăţii, cu ramificaţii ce depăşesc frontierele naţionale şi, mai ales, prin interpătrunderea şi intercondiţionarea infracţiunilor de corupţie cu o diversitate de alte infracţiuni, îndeosebi economice, financiar-bancare, vamale, trafic de arme şi droguri, falsuri, înşelăciuni etc.

Oamenii se adresează în multe situaţii Ministerului Justiţiei. Totuşi, nu în puţine cazuri acesta nu face decât să îndrume petiţionarii la alte instituţii. Însă lucrul acesta este firesc, date fiind posibilităţile cu totul limitate ale Ministerului Justiţiei de a acţiona în acest domeniu. De ce?

Pe de o parte, Ministerul Justiţiei nu poate acţiona în nici un fel pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor, inclusiv a celor vinovaţi de săvârşirea unor fapte de corupţie. După cum se ştie, în sistemul legislaţiei noastre penale, singurul organ abilitat să dispună trimiterea în judecată a infractorilor este Parchetul, după cum tot numai procurorilor le incumbă obligaţia de a supraveghea modul de efectuare a cercetărilor de către organele specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor sau de a efectua nemijlocit urmărirea penală. Cât priveşte instanţele judecătoreşti, ele sunt chemate să soluţioneze cauzele. De aceea, trebuie să avem o Poliţie curată şi solidă, un Minister Public la înălţimea menirii lui şi în special o Justiţie cu adevărat independentă şi imună la ingerinţele de orice fel.

Pe de altă parte, Ministerului Justiţiei îi este interzisă orice imixtiune în activitatea de judecată. Potrivit prevederilor Constituţiei, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Ministrul justiţiei nu le poate da dispoziţii sau indicaţii în legătură cu modul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestiţi în condiţiile separării puterilor şi ale statului de drept. Atribuţiile Ministerului Justiţiei în raport cu instanţelor judecătoreşti sunt de ordin exclusiv organizatoric şi administrativ. Judecătorii au devenit, în fine, stăpâni pe soluţiile lor; ei singuri hotărăsc dacă persoanele trimise în judecată sunt sau nu vinovate, după cum ei singuri cântăresc pedepsele ce vor fi aplicate infractorilor.

Într-adevăr, singurul domeniu în care s-ar putea manifesta intervenţia Ministerului Justiţiei pentru desfăşurarea unei lupte eficiente împotriva corupţiei ar fi iniţiativa legislativă.

Consider însă că nu mai este nevoie de noi acte normative îndreptate împotriva corupţiei, căci acestea există şi, după părerea mea, sunt mai mult decât suficiente. Esenţial este numai ca ele să fie bine folosite! Menţionez că, în preocuparea de a le îmbunătăţi, în afara Legii nr. 83/1992 privind instituirea unei proceduri urgente de urmărire şi judecare a faptelor de corupţie, la 8 iulie 1992 Parlamentul a adoptat o lege pentru modificarea prevederilor Codului penal în domeniul faptelor de corupţie (pentru luarea de mită săvârşită de funcţionari cu atribuţii de control de la 3-10 ani închisoare la 3-12 ani; pentru trafic de influenţă de la 1-5 ani închisoare la 2-7 ani; pentru primirea de foloase necuvenite de la o lună - un an închisoare sau amendă, la şase-doi ani sau amendă) şi, totodată, s-a prevăzut că dispoziţiile Codului penal în această materie se vor aplica nu numai funcţionarilor, ci şi altor salariaţi, inclusiv celor din cadrul regiilor autonome şi societăţilor comerciale, chiar cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.

Indiscutabil că, în acest domeniu, mare lucru nu mai este de făcut, căci instrumentele juridice de luptă împotriva corupţiei există şi, după părerea mea, sunt suficiente. Totul este ca ele să fie bine folosite! Ce s-ar mai putea face în plus? Să se sporească, în continuare, cuantumul pedepselor?  Personal, nu cred în eficienţa unei asemenea măsuri. Pedepsele sunt, destul de aspre şi nu cred că agravarea maximului lor cu un an sau doi ar fi de natură să frâneze corupţia. Cine riscă să fie sancţionat cu 12 ani închisoare pentru o faptă de luare de mită riscă şi dacă maximul pedepsei prevăzute de lege va fi de 15 ani.

Eu unul sunt convins că ceea ce are un efect preventiv în domeniul criminalităţii este nu atât asprimea exagerată a pedepselor, ci inevitabilitatea acestora şi promptitudinea în aplicarea lor. Aceasta impune ca toate infracţiunile să fie descoperite şi ca sancţionarea lor să intervină într-un moment cât mai apropiat de data comiterii faptelor.

În această direcţie ar trebui concentrate eforturile. La aceste eforturi Ministerul Justiţiei ar putea contribui veghind prin inspectorii săi ca instanţele judecătoreşti să soluţioneze cauzele privind cauzele de corupţie cu urgenţa cerută de prevederile legale, fără însă ca astfel să se zădărnicească stabilirea adevărului.