În ultima lună a anului 1991, la spartul târgului,
vreau să spun după eşecul recunoscut oficial al luptei anticorupţie, a apărut
pe ordinea de zi a Senatului şi Proiectul
de Lege pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, iniţiat de
neobositul ministru al Justiţiei de la acea vreme. Proiect care, după cum se
ştie, a fost contestat vehement atât de jurişti, cât şi de presă. O lege –
precizarea se cuvine a fi făcută de la bun început – dominată clar de
mentalitatea trecutului comunist, concepută în flagrant dezacord cu prevederile
Constituţiei. Aşa de pildă, în domeniul prevenirii, ignorându-se cauzele reale
şi profunde ale flagelului social numit corupţie, textele propuse se remarcă
prin aiuritoare îndemnuri mobilizatoare, veritabilă frecţie la un picior de
lemn. Funcţionarul public, citez: „trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle cu
probitate, să dea dovadă de echitate şi imparţialitate cu cetăţenii (…) să
asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale
cetăţenilor” etc., etc. Îşi imaginează cineva că aceste formulări sunt de
natură să îi descurajeze pe corupţi şi corupători?
La 8 iulie 1992, Parlamentul a adoptat Legea nr. 65 pentru modificarea prevederilor
Codului penal în domeniul faptelor de corupţie. Prin această lege s-au
mărit pedepsele aferente unor fapte de corupţie şi, totodată, s-a prevăzut că
dispoziţiile Codului penal în această materie se vor aplica nu numai
funcţionarilor, ci şi altor salariaţi, inclusiv celor din cadrul regiilor
autonome şi societăţilor comerciale, chiar cu capital privat, precum şi
administratorilor şi cenzorilor acestora. Noul Cod penal al României adoptat
prin Legea nr. 286/2009 preia respectivele modificări.
Cum însă la români, din păcate, întotdeauna există
şi un „dar”…, legea în discuţie nu face decât să incrimineze, distinct,
modalităţile faptice ale infracţiunilor de corupţie.
Pe de o parte, Codul nostru penal foloseşte
termenul „corupţie” pentru a desemna una sau mai multe infracţiuni determinate.
În sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în mod strict, intră în prezent luarea
de mită (art.289), darea de mită (art.290), traficul de influenţă (art.291) şi
cumpărarea de influenţă (art.292).
Spre deosebire de Codul penal anterior, care
incrimina distinct ca infracţiune de serviciu „primirea de foloase necuvenite”,
noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, consideră că, într-o accepţiune
mai largă a termenului primirea de foloase necuvenite poate fi inclusă în
conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită. În adevăr, diferenţa
fundamentală dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite este că,
în cazul celei dintâi, funcţionarul incorect pretinde sau primeşte bani ori
alte foloase sau acceptă – expres ori tacit – promisiunea unor foloase, pentru
a efectua sau a nu efectua un act privitor la funcţia sa, mai înainte de a
îndeplini ori de a omite îndeplinirea actului asupra căruia poartă înţelegerea
dintre el şi mituitor; în cazul celei de-a doua, funcţionarul primeşte banii
ori foloasele, după ce a îndeplinit un act specific funcţiei sale şi fără a fi
avut vreo înţelegere prealabilă cu beneficiarul acesteia. De aici şi gradul de
pericol social diferit al celor două fapte penale[1].
Pe de altă parte, în această reglementare, şefii
de partide politice, de formaţiuni politice, directorii societăţilor comerciale
pot fi acuzaţi de săvârşirea de fapte de corupţie. Deci, se măreşte şi sfera
persoanelor ce răspund pentru infracţiunile de corupţie, dar şi aria de
incriminare. În aceste condiţii, conceptul de „corupţie” îşi pierde
semnificaţia legală, care se referea numai la persoane ce erau deţinătoare ale
autorităţii de stat. În opinia mea, era o reglementare făcută în pripă, prin
care se „umfla” artificial aria corupţiei. Ea se dorea a reprezenta o „sabia a
lui Damocles” asupra oricărei persoane cu atribuţii de conducere din domeniul
public sau privat, indiferent că este ori ba deţinător al autorităţii de stat.
Cauza pentru care s-a ajuns în acest impas s-a
aflat, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire
penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul – singurele
abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze
infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorilor. Se
pare că, în ultima vreme, s-au creat premisele unei campanii eficiente
anticorupţie.
Consider că actualul cadru legislativ oferă
suficiente instrumente juridice pentru desfăşurarea unei lupte eficiente
împotriva corupţiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu