REMEMBER - Remanierea primului-ministru şi criza constituţională

„Acum, când, de bine - de rău, lucrurile s-au mai liniştit, abia aşteptam să înceapă, în sfârşit, o dezbatere „la rece” a crizei constituţionale cu care s-a confruntat statul de drept românesc. Căci, ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti, ţin să subliniez de la bun început, nu poate purta titulatura nici de criză politică, nici de criză guvernamentală. Este cât se poate de clar, şi vom vedea imediat de ce, că societatea românească s-a confruntat cu o îngrijorătoare criză constituţională, ceea ce, din păcate, este mult mai grav decât o “banală” criză guvernamentală. De criză politică puteam vorbi atunci când ceea ce presa a numit îndeobşte “ciolaniadă” era îngreunată de păguboasele algoritme. De această dată am asistat cu toţii, de-a dreptul stupefiaţi, la o succesiune ameţitoare de încălcări a Constituţiei României, totul petrecut chiar la cel mai înalt nivel.

 În schimb, spre surprinderea mea, deşi la Palatul Victoria deja s-a schimbat “pălăria” Guvernului, o cohortă de politicieni - era gata-gata să scriu politruci - continuă să iasă la rampă în valuri succesive, încercând să convingă de-a dreptul forţat opinia publică că inedita remaniere a primului- ministru s-a petrecut respectând întrutotul litera şi spiritul Constituţiei. Sincer să fiu, înverşunarea cu care pledează aceşti avocaţi ai neconstituţionalităţii nu o pot pune decât pe seama renumelui de prea zeloşi slujbaşi a acestora, pe încercarea de “a se face utili” cu orice chip. Totuşi, nu ne putem comporta acum ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne place sau nu, trebuie să avem măcar puterea de a recunoaşte că România a trecut printr-o gravă criză constituţională, ceea ce statuează de facto un precedent ce nu-i poate bucura în nici un caz pe susţinătorii existenţiei unei democraţii reale în ţara noastră. Iar justificărilor filozofice, sentimentale şi chiar sexologice – să nu uităm că la tribuna Parlamentului au ajuns să se debiteze aberaţii de genul “premierul se află în stare de imposibilitate chiar şi dacă nu-l primeşte nevasta în pat”- nu le pot răspunde decât cu argumente de ordin strict juridic.

 Privind din acest unghi de vedere al legalităţii şi urmărind evoluţia evenimentelor, este limpede pentru toată lumea că nu s-a produs o demitere a Guvernului printr-una dintre modalităţile recunoscute de legea fundamentală, ci toate scenariile aplicate s-au concentrate pe schimbarea premierului. Repet, nu s-a urmărit nici o clipă demiterea Guvernului, încercându-se doar, prin orice metodă, fie ea şi necostituţională, debarcarea cu orice preţ a primului-ministru. Atât şi nimic mai mult! Căci, din punct de vedere legal, patru sunt ipotezele de încetare a mandatului Guvernului: 1) validarea alegerilor parlamentare generale pentru constituirea unui nou Parlament, potrivit art. 110 alin. 1 din Constituţie; 2) demisia Guvernului, subsecventă retragerii de către Parlament a încrederii acordate, ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură, potrivit art. 110 alin.2 combinat cu art. 113 alin.1 din Constituţie; 3) demisia Guvernului ca urmare a încetării funcţiei primului-ministru, potrivit art. 110 alin.2 din Constituţie 4) demisia Guvernului, dacă primul-ministru este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile, potrivit art. 107 alin. 3 din Constituţie.

 Dacă din prima variantă nu putea fi vorba în acest context, rămânea mai la îndemână ce de-a două ipoteză, şi anume trecerea unei moţiuni de cenzură prin Parlament. Cei care acum încearcă să şteargă urmele “neconstituţionalităţiii” cu “Ariel”-ul retoricii demagogice puteau foarte bines ă prindă Guvernul “la cotitură” să spunem, la legea pentru protecţia liliecilor, depuneau o moţiune de cenzură, declanşau “butoniada” şi, gata, nu mai era nevoie de tot acest circ! Dar, din “n” motive, autorii acestei veritabile lovituri de palat au preferat să apeleze la un nefericit mixaj între ultimele două variante. S-a mers astfel “din greseală în greşeală”, deşi acest termen nu mi se pare chiar cel mai potrivit. Art. 110 alin. 2 prevede că “guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute de art. 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile”, iar art. 106 că “funcţia de membru al Guvernului încetează în uma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”. Pe baza acestor texte constituţionale, “complotiştii” au motivat că prin demisia în bloc a miniştrilor ţărănişti şi, apoi, a celor liberali, premierul se afla în imposibilitate de a-şi mai exercita prerogativele. Ceea ce este o gogomănie juridică. În primul rând, doar un singur ministru, este vorba de dl. Dudu Ionescu, şi-a prezentat demisia scrisă, şi nici măcar aceasta nu a devenit operabilă de vreme ce nu a fost acceptată. Apoi, ceilalţi şi-au prezentat demisia Preşedintelui României, ceea ce, după lege, este la fel ca şi cum şi le-ar fi prezentat soacrelor, bodygarzilor sau comitetului de bloc. Să notăm şi sarcasmul unui ministru care a trimis, prin fax, la Palatul Cotroceni, copia demisiei dată la Palatul Cotroceni. În fine, în tonul caracteristic, simpaticii miniştrii PD s-au “raliat sufleteşte” la zbuciumul partenerilor de guvernare, fără a-şi prezenta efectiv demisiile. Aşadar, legal, nu a existat niciun demisionar! Şi chiar dacă, teoretic vorbind, cei zece şi-ar fi dat cu adevărat demisia, premierul tot nu se confrunta cu nici o imposibilitate căci, conform art. 102 din Constituţie “Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”. Deci locul miniştrilor demisionari a fost preluat ope legis cel puţin provizoriu, de secretarii de stat! Iar teza imposibilităţii “morale” lansată de zeloşii susţinători ai “loviturii” stârneşte râsul, dar şi plânsul, ţinând cont că dacă ea ar funcţiona, cu greu am reuşi să mai alcătuim vreun Guvern. Mergând mai departe, chiar în cazul imposibilităţii fizice – că de ea este vorba! –art. 107, alin. 3 oferă premierului un răgaz constituţional de 45 de zile, ci nu doar 45 de minute, astfel încât Preşedintele României a încălcat de două ori Constituţia, prin două decrete prezidenţiale: cel de revocare a premierului şi cel de numire a unui prim ministru interimar. Şi spun că a încălcat Constituţia căci în ceea ce îl priveşte pe primul ministru, mandatul Guvernului este intuitu personae, întrucât primul ministru a fost candidatul care, în urma prezentării programului de guvernare şi a listei Guvernului, a obţinut votul de încredere, chiar dacă acest vot primeşte Guvernul în întregul său. De aceea, primul-ministru nu poate fi revocat de preşedintele României şi nu poate face obiectul unei remanieri guvernamentale. Este adevărat, în doctrina juridică s-a mai susţinut că preşedintele României ar putea să-l revoce pe primul-ministru, ceea ce ar avea ca efect şi demiterea Guvernului. Este însă un punct de vedere legat exclusive de faptul că art. 106 din Constituţie se referă la revocarea membrilor Guvernului, deci fărăr a-l exclude pe primul ministru. Interpretarea sistematică a prevederilor constituţionale impune însă corelarea dipoziţiilor art. 106 cu cele ale art. 85 alin. 2, potrivit cărora remanierea se face de către preşedintele României, dar numai la propunerea primului-ministru ceea ce, aşa cum am arătat, presupune o competenţă partajată şi exclude posibilitatea ca revocarea să-l privească pe el însuşi.

 Aşadar, oricât ne-am învârti “în jurul crizei” singura concluzie logică pe care o putem trage, cu legea în mână, este aceea că în România a avut loc remanierea primului-ministru, şi în nici un caz a Guvernului. Ce dovadă mai bună poate fi în acest sens decât “lista” noului Guvern, practic o copie la indigou a “vechiului” cabinet? Haideţi să nu ne mai ascundem după cireş: s-a vrut doar schimbarea premierului! E ceva omeneşte, uzual, previzibil chiar, deci în nici un caz un capăt de ţară. Dar ceea ce nu pot înţelege neam este de ce nu a avut loc această schimbare printr-o metodă constituţională şi s-a preferat această mascaradă. Să fie, oare, de vină proverbialul nostru „balcanism”?”

(În Adevărul din 30 decembrie 2009)